MOLDOVENII.MD

Limbile uitate ale civilizației. Partea IV. Timpul care nu a plecat niciodată

În ultima vreme mă preocupă tot mai des o întrebare. Trăim în interiorul timpului încă de la naștere. El însoțește fiecare zi a vieții noastre. Îl măsurăm cu ceasuri, calendare și vârstă. Ne amintim trecutul, facem planuri pentru viitor și aproape niciodată nu ne punem o întrebare simplă: ce este, de fapt, timpul? Această întrebare pare atât de evidentă, încât, de obicei, rămâne fără răspuns. Dar cu cât am reflectat mai mult asupra temelor articolelor precedente ale acestui ciclu, cu atât mi-a devenit mai clar că, în spatele discuției despre sacru și profan, despre casă, spațiu, natură, neam și memoria generațiilor, se ascunde ceva mai profund. Se ascunde timpul. Și, poate, tocmai diferența în perceperea timpului stă la baza acelei diferențe dintre omul tradițional și omul modern despre care am vorbit tot acest timp.

Suntem obișnuiți să credem că există trecut, prezent și viitor. Dar, dacă privim mai atent, apare un lucru straniu. Unde se află trecutul? Nu amintirile despre el. Nu documentele. Nu fotografiile. Nu urmele evenimentelor. Ci trecutul însuși. Dacă încercăm să-l găsim literal, se dovedește că el nu este nicăieri. Nu există niciun loc în care ziua de ieri continuă să trăiască. Nu există niciun spațiu în care evenimentele de acum o sută de ani se mai petrec încă. Există doar memoria. Există doar imagini. Există doar urmele experienței trăite. Dar memoria există acum. La fel se întâmplă și cu viitorul. Vorbim mereu despre el. Îl așteptăm. Ne temem de el. Îl planificăm. Sperăm. Visăm. Dar viitorul însuși nu este nici el nicăieri. Există doar imaginea viitorului. Există doar așteptarea. Există doar posibilitatea. Și toate acestea există tot acum. Se întâmplă un lucru uimitor. Trecutul există ca memorie a prezentului. Viitorul există ca posibilitate a prezentului. Iar viața însăși se petrece întotdeauna într-un singur loc. În prezent.

Cunosc, simt geneza, și-un glas de izvor. Cunosc... și în inimă bate un dor. Și tot ce e veșnic poate nu e ascuns, și poate demult am găsit un Răspuns.

Prezentul se dovedește a nu fi un scurt interval între două timpuri. El se dovedește a fi singurul loc al existenței experienței. Singurul loc al existenței vieții. Și atunci apare o idee care devine cheia întregii discuții ulterioare. Prezentul este consecința a tot ceea ce a fost. Și, în același timp, cauza a tot ceea ce va fi. În el se întâlnesc întreaga experiență acumulată a trecutului și toate posibilitățile viitorului. El devine locul în care veșnicia se intersectează cu viața. Poate tocmai de aceea omul tradițional percepea timpul cu totul altfel. El nu vedea în fața sa o linie nesfârșită, care pleacă din trecut spre viitor. El vedea altceva. Vedea lumea. Și observa cum această lume trăiește.

El vedea cum, după cea mai lungă noapte, lumina începe să se întoarcă. Cum primăvara se trezește pământul. Cum dintr-o sămânță nevăzută apare vlăstarul. Cum înfrunzesc copacii. Cum se nasc copiii. Cum tinerii devin adulți. Cum bătrânii își transmit experiența celor tineri. Cum toamna se coc roadele. Cum viața se întoarce din nou în liniștea iernii. Și apoi totul începe din nou. În fiecare zi. În fiecare an. În fiecare generație. În fiecare epocă. Pentru el, timpul nu era o mărime abstractă. Era viața însăși. Nu întâmplător majoritatea culturilor vechi nu separau niciodată omul de natură. Nu puteau face acest lucru fie și numai pentru că omul exista în interiorul acelorași ritmuri ca întreaga lume din jur.

Cunosc eu și farmecul bolții cerești, cunosc și un codru bătrân ca-n povești. Cunosc dimineața cum ceața apare, cunosc și misterul ivirii de soare.

Pădurea trăia în timp. Râul trăia în timp. Păsările trăiau în timp. Ierburile trăiau în timp. Omul trăia în timp. Iar acest timp se deschidea prin una și aceeași mare lege. Prin întoarcere. Prin reînnoire. Prin ciclu. Astăzi numim aceasta cicluri naturale. Dar pentru omul tradițional acestea nu erau cicluri ale naturii. Acesta era timpul însuși. Nu simbolul lui. Nu metafora lui. Nu ilustrarea lui. Timpul însuși. Primăvara nu reprezenta renașterea. Ea era renaștere. Toamna nu simboliza maturitatea. Ea era maturitate. Iarna nu amintea despre moarte. Ea era cufundarea lumii în liniștea necesară dinaintea unei noi nașteri.

De aceea timpul nu era perceput ca linie. Era perceput ca pulsație. Ca respirație. Ca ritm. Ca desfășurare neîntreruptă a vieții în interiorul veșniciei. Poate tocmai aici se află unul dintre cele mai profunde sensuri ale viziunii tradiționale asupra lumii. Timpul nu curge în interiorul lumii. Lumea însăși există ca formă de manifestare a timpului. Soarele răsare și apune. Anotimpurile se schimbă. Roadele se coc. Copiii se nasc. Bătrânii pleacă. Dar în spatele tuturor acestor lucruri omul vechi nu vedea o mișcare din trecut spre viitor. El vedea pulsația veșniciei însăși. Inspirația și expirația ei. Reînnoirea ei permanentă.

Tocmai de aceea sărbătorile ocupau un loc atât de important. Pentru omul modern, sărbătoarea este cel mai adesea o amintire. O aniversare. O dată comemorativă. Un prilej de a marca un eveniment al trecutului. Dar pentru omul tradițional lucrurile arătau altfel. Aici sunt deosebit de importante observațiile lui Mircea Eliade. El scria că omul culturilor vechi nu își amintea mitul. El intra în mit. Nu povestea despre faptele zeilor. Le reproducea. Nu își amintea începutul lumii. Devenea din nou contemporanul lui. La prima vedere, aceasta poate părea o metaforă frumoasă. Dar, dacă privim mai adânc, logica devine uimitor de consecventă.

Dacă prezentul este singurul loc al existenței vieții, atunci începutul lumii nu poate să se afle undeva în trecut. El trebuie să fie permanent prezent în însuși procesul vieții. Asemenea copacului care, în fiecare an, retrăiește primăvara. Asemenea râului care, în fiecare clipă, rămâne același râu și, în același timp, devine nou. Asemenea omului care rămâne el însuși, deși fiecare celulă a trupului său se schimbă treptat. Tocmai acest lucru se petrecea în timpul sărbătorii. Omul nu intra într-o amintire. El intra într-o calitate specială a prezentului. În acea stare pe care Eliade o numea timp sacru.

Și las inutilul ca să reînviu, și să mă întorc unde mă știu de viu. Deși am uitat cine sunt? De unde vin? Eu iar am ajuns la-nceputul Divin...

Timpul în care dispare distanța dintre generații. În care dispare distanța dintre om și strămoșii lui. În care dispare distanța dintre prezent și Început. De aceea sărbătoarea nu era divertisment. Era întoarcerea la temelia însăși a lumii. Nu întâmplător, în multe tradiții, înainte de sărbătoare încetau treburile obișnuite. Se retrăgea agitația zilnică. Se schimba ritmul vieții. Omul se pregătea să intre într-o altă calitate a timpului. Într-un spațiu în care putea nu doar să înțeleagă alcătuirea lumii, ci să o trăiască. Să o simtă. Să devină parte din ea.

Aici devine limpede și sensul cercului anual. Colinda venea atunci când întunericul își atingea limita. Părea că noaptea a învins definitiv. Dar tocmai în acel moment se năștea o lumină nouă. Nu întâmplător, pentru multe popoare, acesta era timpul nașterii unei lumi noi. Nu a unui calendar nou. Nu a unui an nou. Ci anume a unei lumi noi. Apoi venea echinocțiul de primăvară. Lumea se trezea. Pământul își amintea de puterea sa roditoare. Se întorceau păsările. Se umflau mugurii. Se ridicau sevele copacilor. Viața ieșea din nou la suprafață.

Se naște Lacteea... se naște Pământ, dar, la-nceput s-a născut un Cuvânt!

După aceea venea Kupala. Una dintre cele mai uimitoare puncte ale întregului cerc anual. Noaptea focului și a apei. Noaptea maturității luminii. Noaptea în care omul simțea deosebit de acut legătura sa cu lumea. Aici este foarte greu să separi înțelegerea de trăire. Tocmai de aceea mulți cercetători ai culturii tradiționale se confruntă mereu cu aceeași dificultate. Kupala nu poate fi înțeleasă doar cu mintea. Ea trebuie simțită. Aerul cald. Mirosul ierburilor. Reflexia focurilor în apă. Cerul înstelat. Cântecele. Așteptarea zorilor. Toate acestea se adunau într-o singură trăire a plenitudinii vieții. Omul simțea ceea ce înțelegea. Și înțelegea ceea ce simțea.

Poate tocmai de aceea tânărul care stătea lângă focul de Kupala acum o mie de ani și tânărul care stă astăzi lângă același foc sunt mult mai aproape unul de altul decât se obișnuiește să se creadă. Istoria îi desparte prin veacuri. Dar timpul sacru îi unește prin aceeași trăire. Prin același cer. Prin același foc. Prin aceeași taină a vieții. Toamna încheia acest cerc. Venea timpul maturității. Timpul roadelor. Timpul recunoștinței. Timpul bilanțului. Dar nici aici nu era vorba despre un sfârșit. Ci despre pregătirea unui nou început. Pentru că sfârșitul unui ciclu era întotdeauna începutul următorului. Așa se descoperea una dintre cele mai importante trăsături ale percepției tradiționale asupra timpului. Pentru ea, viața nu era niciodată o mișcare spre final. Era participare la reînnoirea neîntreruptă a lumii.

Tocmai de aceea omul trăia de la sărbătoare la sărbătoare. Nu pentru că aștepta divertismentul. Ci pentru că sărbătorile erau punctele celei mai mari limpezimi. Momentele în care se simțea deosebit de clar legătura dintre om, natură și Cosmos. Toată cealaltă viață era continuarea acestei experiențe. Casa nu era construită pur și simplu ca locuință. Ea devenea locul păstrării timpului neamului. Locul întâlnirii dintre trecut, prezent și viitor. Locul în care memoria strămoșilor se transforma în educația copiilor. Unde experiența trecutului devenea temelia viitorului. Unde prezentul unea generațiile.

Gătitul, educarea copiilor, vindecarea, construcția, relațiile dintre oameni — toate acestea erau percepute ca o continuare a aceluiași ordin cosmic. Nu întâmplător era atât de importantă noțiunea de „lad”, de armonie, de rânduială vie. A rândui casa. A rândui omul. A rândui relațiile. A rândui lumea. În toate cazurile era vorba despre unul și același lucru. Despre acordarea vieții omenești cu ritmul în care trăiește însuși Cosmosul. Chiar și Jocurile Olimpice din Antichitate ne arată această logică. În timpul sărbătorilor sacre, războaiele încetau. Istoria se oprea în fața veșniciei. Pentru că exista ceva mai important decât evenimentele curente. Exista participarea la timpul sacru. Exista atingerea acelei temelii a lumii datorită căreia însăși istoria devine posibilă.

Și poate tocmai aici se ascunde sensul principal al percepției tradiționale asupra timpului. El nu era nici trecut, nici viitor. Era prezent viu. Prezentul care este consecința a tot ceea ce a fost și cauza a tot ceea ce va fi. Prezentul în interiorul căruia viața se desfășoară neîntrerupt. Prezentul pe care omul vechi îl vedea în mișcarea soarelui, în cercul anului, în nașterea copilului, în memoria neamului, în casă, în sărbătoare, în pădure, în râu și în însăși respirația lumii. Prezentul care nu dispare niciodată. Pentru că anume în el veșnicia devine viață.

Ca să-l mai aud, mii de căi am parcurs — și, în sfârșit, am primit un Răspuns.

Autor: Валерий Катрук

În articol sunt folosite versuri din piesa „Răspuns” de Vladislav Sanduleac. Cuvintele lui Ivan Chiriac

Citește toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4