MOLDOVENII.MD

Uitați în mulțimea oamenilor: de ce generația Z se ofilește de dorul oamenilor

Lumea modernă vorbește tot mai des despre anxietatea generației Z — așa-numiții „zoomeri”. Prin acest termen sînt desemnați, de regulă, oamenii născuți aproximativ de la sfîrșitul anilor 1990 pînă la începutul anilor 2010. Înaintea lor a existat generația Y — milenialii, care au crescut la granița dintre lumea analogică și cea digitală. Zoomerii au devenit însă prima generație formată aproape complet în interiorul mediului digital.

Ei au crescut printre ecrane, notificări, algoritmi și fluxuri permanente de informații. Copilăria și maturizarea lor au coincis cu dezvoltarea rețelelor sociale, a smartphone-urilor și a comunicării virtuale. Din acest motiv, cercetătorii vorbesc tot mai des despre un nivel fără precedent de anxietate, singurătate și epuizare emoțională în rîndul tinerilor.

La prima vedere, paradoxul pare ciudat. Omenirea nu a avut niciodată atît de multe mijloace de comunicare. Oamenii sînt permanent conectați, pot trimite instantaneu mesaje, participa la apeluri video și comunica simultan cu mii de persoane. Totuși, tocmai în epoca conectivității maxime tot mai mulți oameni încep să simtă izolare interioară.

Am ajuns într-o situație în care omul poate fi înconjurat de nenumărate voci, chipuri, mesaje și reacții, dar să rămînă profund singur. Uitat în mulțimea oamenilor, el începe să se ofilească de dorul oamenilor — nu de contacte, nu de urmăritori, nu de răspunsuri rapide, ci de prezență umană vie.

Din perspectiva etnobiologiei, aici apare o ruptură profundă între natura biologică a omului și mediul modern în care trăiește.

Omul s-a format ca ființă socială în condițiile contactului viu. Timp de mii de ani, sprijinul era transmis prin prezență: prin privire, voce, atingere, tăcere împărtășită, stat împreună în jurul focului, în casă sau în comunitate. Stabilitatea psihologică nu se năștea din cantitatea de informații, ci din sentimentul apartenenței la un spațiu uman viu.

De aceea, în societățile vechi aveau un rol atît de important bătrînii satului, vindecătorii, cunoscătorii plantelor și păstrătorii tradițiilor. Oamenii mergeau la ei nu doar pentru „magie” sau sfaturi. De multe ori era o modalitate de a împărți anxietatea, de a primi sprijin și de a restabili echilibrul interior prin interacțiune umană directă.

Totul avea loc față în față. În liniște. Prin căldura mîinilor, intonația vocii, prezența comună și sentimentul că omul nu rămîne singur cu frica sa.

Psihologia modernă îndeplinește într-o anumită măsură aceeași funcție, deși se bazează deja pe cunoștințe științifice despre psihic și comportamentul uman. Însă nevoia fundamentală rămîne aceeași și este profund biologică — omul are nevoie de un alt om care să îl asculte, să îl înțeleagă și să creeze un spațiu de siguranță.

În același timp, mediul contemporan amplifică procesele opuse.

Rețelele sociale creează comparație permanentă cu ceilalți. Omul este expus zilnic unor imagini selectate artificial despre „viața perfectă”, succes, frumusețe și fericire. Fluxul informațional nu se oprește nici ziua, nici noaptea. Creierul rămîne permanent într-o stare de suprasolicitare.

În paralel dispar multe forme naturale de sprijin social. Există tot mai puține familii extinse, comunități stabile și conversații lungi între oameni apropiați. Tot mai mulți trăiesc printre mii de contacte, dar fără legături profunde.

Din perspectiva etnologiei, aceasta reprezintă una dintre cele mai importante rupturi culturale ale modernității. Civilizația a creat cele mai puternice tehnologii de comunicare, dar în același timp a slăbit multe dintre mecanismele vechi de stabilitate emoțională.

Tocmai de aceea tot mai mulți tineri simt pierderea sensului interior chiar într-o lume a comunicării infinite.

Este important însă să înțelegem că problema nu constă într-o „generație slabă”. Zoomerii au crescut într-un mediu în care psihicul uman se confruntă cu presiuni care anterior pur și simplu nu existau. Prezența digitală permanentă, zgomotul informațional, accelerarea ritmului vieții și incertitudinea viitorului creează o stare de tensiune cronică.

Probabil una dintre cele mai importante sarcini ale secolului XXI nu este doar dezvoltarea tehnologiilor, ci și întoarcerea omului către spațiul prezenței vii.

Pentru că niciun algoritm nu poate înlocui complet ceea ce a susținut psihicul uman timp de mii de ani: privirea vie, liniștea împărtășită, sentimentul comunității și simpla senzație că alături există un alt om.