MOLDOVENII.MD

Cugetări asupra schimbărilor climatice și nu numai. Viitorul blocaj climatic: scop și mijloace. Partea 2

Oare într-adevăr prin activitatea sa vitală omul influențează atît de mult planeta, încît este capabil să-i schimbe ciclurile climatice? Nu ne supraestimăm oare propria importanță? Sau poate este vorba despre altceva, iar cineva încearcă să agraveze artificial problema?

Factorii de influență

Istoria climatică a Pămîntului este un proces complex de cercetare. Astăzi noi cunoaștem cîte ceva despre trecutul planetei noastre, dar totul este foarte ambiguu. Nici măcar nu putem spune exact cînd a apărut viața pe pămînt. În prezent, există multe puncte de vedere diferite.

În 1897, fizicianul francez Antoine Becquerel a încercat să estimeze vîrsta planetei. În același timp, de cealaltă parte a Canalului Mînecii, în Marea Britanie, era în plină desfășurare disputa cu privire la vîrsta planetei între celebrul fizician William Thompson și naturalistul la fel de vestit Charles Darwin. Din 1860 pînă în 1899, Thompson a publicat o serie de lucrări serioase în care a presupus că în vremurile timpurii Pămîntul se afla în stare lichidă-topită și apoi a început să se răcească. Acest lucru s-a întîmplat din cauza căldurii pe care o emana suprafața sa. Luînd în considerare căldura primită de la Soare, precum și căldura eliberată ca urmare a forței de frecare în timpul interacțiunii mareelor dintre Pămînt și Lună, este posibil, folosind teoria conductivității termice, de calculat timpul necesar pentru răcirea Pămîntului pînă la temperatura din zilele noastre. Thompson, în articolul său "Vîrsta Pământului ca habitat pentru viață", a scris că vîrsta planetei noastre poate fi considerată cea mai mare de la 20 la 400 de milioane de ani. Geologii moderni au spus că planeta are mai mult de 1 miliard de ani. Darwin, de asemenea, a criticat poziția lui Thompson.

În orice caz, pentru noi sînt importante următoarele. În primul rînd: inițial planeta era încălzită foarte mult, iar în al doilea rînd: întreaga sa istorie este o emanare treptată a căldurii în spațiu și, ca urmare, o răcire.

Acest lucru contrazice fundamental încercările multor oameni de știință moderni de a vorbi despre încălzirea planetei datorită factorului antropogen. Acești oameni de știință, care estimează durata de viață a planetei la 4,5 miliarde de ani, cred că Pămîntul nu s-a răcit, ci dimpotrivă, s-a încălzit în tot acest timp.

Să cugetăm asupra încălzirii Pămîntului

Materia mantalei, topindu-se și formînd magma, formînd procesele vulcanice prin care are loc răcirea Pămîntului, este foarte semnificativă. Noi cunoaștem despre nucleul solid al planetei și magma din jurul nucleului. Anume de ea și de procesele vulcanice depinde temperatura, apariția vulcanilor, formarea munților. Vă puteți imagina cît de nesemnificativi, în comparație cu dimensiunea mantalei și a magmei Pămîntului, sînt diferiți factori antropici.

Generarea cîmpului magnetic al Pămîntului poate afecta și clima, deoarece există o legătură profundă între cîmpul magnetic al Pămîntului și mișcările din interiorul nucleului lichid. Cîmpul magnetic al Pămîntului este în general considerat constant, dar în perioade geologice el este supus unor variații puternice. Aceste variații pot afecta și clima planetei, cel puțin semnificativ mai mult decît civilizația umană.

Oamenii de știință care investighează această direcție vor confirma că etape de încălzire pe Pămînt au avut loc și mai înainte, uneori chiar schimbîndu-i radical imaginea. De exemplu, așa-numita perioadă permiană în Europa a fost marcată de o climă aridă. Și a avut mai mult asemănări cu clima modernă decît cu perioadele ulterioare ale Mezozoicului. Perioada permiană s-a încheiat cu dispariția permiano-triasică a speciilor, cea mai mare dintre toate pe care Pămîntul le-a cunoscut vreodată - au dispărut aproximativ 90% din speciile marine și 70% din ocele terestre. O explicație a acestei dispariții este căderea unui asteroid mare care a provocat o schimbare climatică semnificativă. Potrivit unei alte versiuni, mai răspîndite, dispariția a fost cauzată de creșterea globală a activității vulcanice datorită faptului că toate continentele s-au unit într-un singur continent.

Încătușatăde gheață și frig

Acum să ne oprim asupra răcirii planetei. Perioadele de răcire climatică sînt evenimente care se repetă în istoria Pămîntului. Ultima epocă glaciară s-a încheiat cu aproximativ 12 mii de ani în urmă. Este interesant să înțelegem nu numai cum se produce încălzirea planetei, ci și cauzele înghețării și răcirii. Aici există o mulțime de teorii și toate sînt aparent nedovedite.

Teoria omului de știință sîrb Milutin Milankovic pune în prim plan factorul cosmic. Milankovic a aflat că intensitatea radiației solare care ajunge pe Pămînt s-a schimbat periodic în timp, cu perioade de 21000, 41000, 97000 de ani. Scăderea fluxului de energie solară a afectat latitudinile medii și mari. Aici zăpada nu reușea să se topească. Milankovic a calculat curba de iradiere solară pentru perioada cuaternară. Aceste perioade au coincis cu perioadele glaciare.

Alți oameni de știință au legat perioadele glaciare și de încălzire cu perioade de fluctuație a activității solare, care sînt aproximativ similare cu ciclurile de unsprezece ani ale petelor solare.

A existat, de asemenea, o teorie conform căreia sistemul nostru solar făcea parte dintr-o bandă mare de nebuloase cosmice care reduceau insolarea Pămîntului. O altă versiune constă în faptul că, în diferite epoci geologice, axa Pămîntului își schimba poziția. Conform unei alte teorii, cauza răcirii și încălzirii se ascunde în distrugerea periodică și restaurarea ulterioară a calotei glaciare din Antarctica. A existat și teoria care vorbea despre încălcarea circulației în Oceanul Planetar, așa cum procesele subacvatice sînt mișcări tectonice ale fundului oceanelor și mărilor.

Separat, există un grup de teorii bazate pe datele fluctuației temporare ale atmosferei - pe scăderea sau creșterea efectului său de seră. Vaporii de apă și dioxidul de carbon sînt un bun conductor al radiațiilor cu unde scurte ale Soarelui, dar rețin radiațiile termice cu unde lungi care vin dinspre Pămînt și, astfel, reprezintă drept o protecție termică pentru planetă. Cînd, dintr-un anumit motiv, concentrația de vapori de apă și dioxid de carbon în atmosferă a crescut, ceea ce a avut loc, de exemplu, în perioadele de formare intensă a munților și a vulcanismului asociat cu aceasta, condițiile climatice au devenit evident mai favorabile. Pămîntul se încălzea. Cu toate acestea, plantele absorb intens dioxidul de carbon CO2, atunci cînd în atmosferă conținutul său scade semnificativ, efectul de seră scade. Odată cu căderea sa radicală, pe planetă au venit epocile de gheață și glaciare.

Acest lucru contrazice afirmațiile oamenilor de știință moderni care cer reducerea emisiilor de CO2, dar el, de fapt, împreună cu lumina soarelui, este elementul principal al nutriției plantelor, iar căderea sa în atmosferă duce la răcire, nu la încălzire.

Deci factorul antropic nu are nimic de-a face aici. În timpul dispariției ultimului ghețar al Glaciației Vistuliene cu 11,7 mii de ani în urmă, nu a existat vreo civilizație umană dezvoltată industrial, cel puțin din punctul de vedere al științei oficiale.

În perpetuă mișcare

Deci, etapele de răcire au fost urmate de cele de încălzire, aceasta a fost întotdeauna caracteristică planetei noastre instabile, deoarece ea nu este un sistem închis, este deschisă spațiului și energiei solare, asteroizilor și prafului cosmic. În lucrarea sa "Tao of Physics", fizicianul american Fritjof Capra scrie despre esența sacră a mișcărilor și schimbărilor naturii în diferite tradiții și cunoștințe sacre. În opinia sa, "întregul univers este implicat într-un proces nesfîrșit de mișcare și activitate - într-un dans cosmic constant al energiei".

În hinduism și budism, mulți termeni sacri sînt asociați cu dinamismul și dezvoltarea naturii și a universului. De exemplu, binecunoscutul termen "karma", parte a filozofiei profunde indiene și budiste, înseamnă "faptă" ca parte activă și dinamică a vieții și destinului. Budiștii numesc această lume "samsara". Și acest termen are propria sa definiție dinamică, ceea ce înseamnă "a fi în mișcare continuă." Aceleași conotații sacre ne unesc în taoism și filosofia chineză cu termenul "tao", adică "calea". Mișcarea a tot ceea ce este în natură este și aici pusă în prim plan.

Popoarele Pămîntului au știut dintotdeauna despre schimbările climatice care se repetă și au păstrat aceste cunoștințe în mituri, legende, monumente literare și istorice. Vechea carte sfîntă iraniană Avesta relatează că în antichitate pe Pămînt era o climă caldă și blîndă. Zeul zoroastrian Ahuramazda l-a avertizat pe shahinshahul Yima Vivahvant că pe lume va veni o vreme rece, "și nori de zăpadă vor cădea pe cei mai înalți munți pînă în adîncurile Ardvi". Dumnezeu îl sfătuiește pe shahinshah să ia măsuri pentru a salva oamenii și animalele de frigul mortal.

Despre schimbările climatice însoțite de inundații mari știau și vechii Maya și Incași. Știau babilonienii și evreii antici. Există legende despre Noe, Ziusudra și Xisutra, cărora zeii Yahweh și Enki le-au spus despre catastrofa care urma să vină. Știau grecii, care au păstrat amintirea despre acest cataclism în legendele despre Atlantida.

Toate aceste tradiții ale strămoșilor noștri au păstrat pentru noi cărțile sacre ale antichității. În analiza lor, de mare ajutor vor fi lucrările unor autori precum James J. Fraser ("Folclor în Vechiul Testament") și antropologul german Richard Andre ("Legendele Potopului"). Profesorul Fraser credea că dintre toate legendele potopului, cea mai veche era cea babiloniană. Știm despre această catastrofă datorită omului de știință babilonian Berosus, care în secolul al III-lea î.Hr. a scris istoria țării sale. Berosus a scris că potopul a avut loc în timpul domniei lui Xisuthrus. Înainte de potop, zeul Kronos i-a apărut într-un vis și i-a spus despre viitoarea tragedie a omenirii. Într-o altă versiune, zeul Ea îl avertizează despre potop pe alesului zeilor Utnapishtim, căruia îi spune să ia toate animalele, rudele și provizii de mîncare. Și legendele grecești antice ne spun despre această catastrofă. Legendele despre potop s-au păstrat în mitologia hindusă, la popoarele din Polinezia și Micronezia, la indienii din America de Nord - apropo, legenda tribului cherokee seamănă surprinzător de mult cu istoria biblică despre Noe și arca sa.

Într-un cuvânt, legendele despre potop au existat în multe regiuni ale Pămîntului. Pentru noi sînt importante universalitatea și caracterul global al acestor legende, deoarece arată că memoria potopului este universală și, prin urmare, reflectă adevăratul strat istoric al cunoașterii, care a fost apoi mitologizat de urmași. Toate acestea se refereau la evenimente reale care au devenit consecințe catastrofale ale marelui potop. De asemenea, este important de remarcat și faptul că, dacă umanitatea și a influențat aceste istorii despre potop, atunci nu a făcut acest lucru din cauza acțiunilor sale economice, ci mai degrabă din cauza acțiunilor unei ordini sacre și spirituale, deoarece, conform memoriei societăților tradiționale, a renunțat la legile rînduite de Creator.

Va fi și mai cald

Ce altceva aș vrea să menționez. În Antichitate, lumea nu era aceeași ca în Evul Mediu. Pe peninsula Apenină în perioada etruscilor era destul de cald – acest lucru îl putem deduce din faptul că în imaginile și sculpturile antice oamenii sînt îmbrăcați destul de ușor. Potrivit legendelor antice, în Scandinavia a existat o țară caldă Hyperborea sau Thule, despre care s-au păstrat multe legende și mențiuni ale călătorilor greci și fenicieni. Pe teritoriul Rusiei, în latitudinile sale nordice, a existat o țară destul de caldă Biarmia, despre care se povestește în sagele și legendele scandinave. În Scoția înflorea viticultura și se făcea un vin excelent. În Norvegia se cultivau cereale la latitudini pînă la Cercul Arctic. În Islanda, cînd acolo au venit primii coloniști (870 D.HR.), existau păduri, iar clima era destul de favorabilă. Eric cel Roșu, în 1000 d.HR, a descoperit Groenlanda și a numit-o Pămîntul Verde, deoarece țara era acoperită de păduri de netrecut.

În alte părți ale lumii, această perioadă a fost caracterizată parțial de o climă mai umedă, astfel, de exemplu, există dovezi ale unor așezări umane în deșertul Namib. Oamenii de știință consideră că posibilele motive pentru perioada caldă medievală ar fi activitatea solară crescută, precum și erupțiile vulcanice relativ rare.

În ceea ce privește marea, în epoca încălzirii, ea întotdeauna înaintat pe pămînt. Istoria olandeză a păstrat date despre cum, la 1 februarie 1953, un val de furtună a rupt baraje și a pătruns 60 de kilometri în interiorul țării. Acest lucru s-a întîmplat și în Evul Mediu, cînd Rotterdam și Amsterdam nu o singură dată au ajuns sub apă. Și totuși, olandezii cu fiecare secol au cucerit tot mai multe teritorii noi de la mare.

Cu toate acestea, în secolele XIV - XV, în Europa a venit epoca mică de gheață. Există un punct de vedere că acest lucru se datorează încetinirii Curentului Golfului. Perioada dintre secolele XIII-XIV a fost una cu multe furtuni în Atlantic. Pe rîurile Tamisa și Waale oamenii jucau hochei și patinau. Londra și Parisul au fost înghețate timp de cinci luni. În Rusia Moscovită, această mică epocă de gheață a fost marcată, în special, de veri extrem de reci în 1601, 1602 și 1603, cînd au avut loc înghețuri în iulie și august, iar la începutul toamnei s-a așternut omăt. Poveștile germane adunate de Frații Grimm descriu condițiile grele din Germania acelei perioade.

Dar acest lucru s-a terminat, iar în viitorul apropiat ne vom confrunta cu siguranță cu o încălzire serioasă. De fapt, trăim în ea de trei secole. Toate acestea sînt ritmurile climatice ale naturii și trebuie tratate obiectiv și imparțial. Nu este nevoie de panică, omenirea a experimentat perioade climatice mult mai grele și nu a murit, așa cum am arătat mai sus.

Vedem că din cele mai vechi timpuri totul în natură se caracterizează prin mișcare, schimbare și ritm. Desigur, toate acestea sînt specifice și naturii planetei noastre. De ce noi astăzi, oameni educați și civilizați, negăm faptul că astfel de ritmuri și o astfel de mișcare este caracteristică biosferei planetei noastre, naturii Pămîntului nostru?

***

Astfel, după ce am urmărit istoria climatică a planetei din ultima perioadă, constatăm că Pămîntul nostru trăiește în conformitate cu ritmurile sale naturale. Ele sînt determinate nu de om, ci de natură și de cosmos. Această este o dezvoltare normală, mișcarea climatică este esența existenței planetei. Nimic nu se poate schimba peste noapte, mai ales din cauza factorului antropic.

Altceva este toată această isterie climatică, înmulțită de pandemie și criza economică. De ce totul s-a întîmplat concomitent și pe fundalul scăderii accentuate a nivelului de trai și a înmulțirii focarelor totalitarismului în lumea occidentală? Aceasta este o mare întrebare. Pentru ce sîntem pregătiți sau de la ce sîntem distrași? Se pare că de la ceva catastrofal care urmează în lumea noastră! Și acest lucru nu va avea legătură cu natura, ci cu schimbarea imaginii ontologice și socio-politice a lumii occidentale, care este inițiată de persoane care arată la exterior ca niște oameni.

Istoricul francez Lucien Febvre, în articolul său "Un zvon uriaș fals: Marea frică din iulie 1789", creat în 1933, care a fost dificil din punct de vedere politic, a scris că în acel an îndepărtat (1789) Franța era plină de frică față de viitor și de viitoarele revolte sociale. Iată cuvintele sale: "Există o explicație "rațională": a existat o conspirație. Conspirația burgheziei care a provocat o răscoală țărănească pentru a răsturna vechiul regim ... Sau conspirația aristocraților care au încercat sălovească în adversari".

Există ceva în comun cu acest lucru în timpurile moderne. În ajunul marilor răsturnări planificate de cei care conduc omenirea spre prăpastie, de cei care o formează ca o masă oarbă, fără suflet, suntem întotdeauna distrași de la ceva secundar și, cel mai important, de la ceva are nu depinde de existența și conștiința omului. Este destul de evident că ne așteaptă un astfel de șoc, în comparație cu care criza climatică sau pandemia, dezindustrializarea și degradarea socio-politică va fi doar o poveste pentru copii. Ce va fi? Nu putem spune deocamdată. Dar va avea legătură cu existența și viitorul rasei umane, care astăzi, prin eforturile lumii din culise, a ajuns la o prăpastie istorică, la punctul final al stării sale actuale, dincolo de care este fie o întoarcere la tradițiile umane primordiale, la valorile morale, la rădăcini, fie o coborîre la nivelul primatelor, duse la un alt măcel escatologic.

Veaceslav Matveev

Sursa: noi.md