MOLDOVENII.MD

Despre cum se nasc zeii

Privind cerul înstelat cu fiul meu cel mai mic Timotei, noi vorbeam despre sensurile lumii în care trăim. El mi-a spus: înțeleg de unde vine totul, nu înțeleg doar de unde a venit Dumnezeu.

Gândindu-mă la întrebarea fiului meu și cum să răspund, am început să-mi amintesc un eveniment din copilăria mea, cînd fiind un copil de un an și jumătate, fiind așezat într-un scaun pentru copii, am scăpat întîmplător o sticlă de plastic de pe masă într-o cafenea stradală. Căzînd pe asfalt, ea a sărit în sus de mai multe ori și eu urmăream cu atenție mișcarea ei în spațiu.

Și iată ce m-a surprins - în copilăria timpurie, noi nu atât ne concentrăm pe contururile lumii, cît contemplăm lumina omniprezentă care luminează forme infinite de viață. Jocul de lumini cu o paletă de culori de neconceput gîdila inima copilului, dînd naștere unor senzații uimitoare. Căderea unei sticle de plastic a scos niște sunete surde în agitația orașului – lumea din jurul meu strălucea.

Am decis să arunc intenționat o altă sticlă pe podea, deoarece părinții mei erau ocupați cu ceva și nu îmi acordau deloc atenție. A doua sticlă avea aproximativ aceeași dimensiune și formă, dar era de sticlă. Pe atunci, ambele sticle erau exact la fel pentru mine. Căzînd pe asfalt, a doua sticlă s-a spart, împrăștiind numeroase fragmente. Pentru mine, a fost un șoc uimitor faptul că două obiecte absolut identice s-au comportat absolut diferit în aceeași situație.

Am început să le studiez cu atenție, uitându-mă la aceleași două sticle de pe masă. Lingînd, mirosind, atingînd fiecare dintre ele, pentru prima dată am început să formez idei despre fiecare. Pentru prima dată acestea au început să fie diferite pentru mine. Mental, am început să înzestrez una dintre ele cu calitățile sticlei, iar a doua cu calitățile plasticului. Apoi am văzut două obiecte complet diferite, pentru că acum nu doar contemplam jocul luminii, dar vedeam acea  imagine pe care o asociam cu ele.

Acum înțeleg că în acest mod noi creăm și impunem toate ideile noastre despre lume și formele sale infinite. Ne uităm la lume și  vedem nu atît lumina reflectată în ea, dar vedem reflecția noastră – percepția ei.

Noi obținem două moduri de a privi lumea. Prin ochii iubirii, văzînd direct jocul luminii în contururile infinite ale lumii și prin ochii conștiinței, care dă sens obiectelor și fenomenelor lumii. Privind lumea prin ochii unui adult, noi vedem în același timp și una, și alta, dar și altceva al treilea.

Până la vârsta de șapte ani, procesul de formare a celui de-al doilea canal de percepție a lumii este completat de crearea finală a imaginii lumii noastre – a tuturor obiectelor și fenomenelor sale cu care interacționăm direct și constant.

Apoi trece o altă perioadă de șapte ani, marcată de procese total diferite. În jurul vîrstei de paisprezece ani, în momentul pubertății, în noi se naște pentru prima dată dorința de a stăpîni întreaga lume, iar în următorii șapte ani ne străduim să ne cunoaștem opusul. Apoi, următoarea etapă și pînă la sfîrșitul vieții, ni se deschid tot mai multe uși noi. În una dintre aceste etape ale vieții, apare o pasiune irezistibilă pentru ceva absolut nou, se formează un al treilea canal de percepție a lumii.

În fluxul fierbinte al sentimentelor și emoțiilor, în conștiință apar primele contururi ale acestuia, iluminînd cu încîntarea noilor sentimente. Se capătă forme de neconceput anterior. Astfel, cîndva Sir Rudyard Kipling și-a făcut propriile concluzii:

”De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină

De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău

Să nu-ţi pierzi nici-o clipă încrederea în tine

De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea

De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi

Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării

De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,

De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării

Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,

De poţi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine

Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,

De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine,

Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere

Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,

Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere

Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput

Iar dacă trupul tău, uzat şi oboist

Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă

Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel,

Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă.

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă,

Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa

De nici amici, nici duşmani nu pot vre-un rău să-ţi facă

Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,

Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare, 

Să nu pierzi nici-o filă din al vieţii tom,

Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,

Şi mai presus de toate – vei fi un OM, copilul meu!”

Cînd procesul de formare a ideii noii sale personalități este gata și exprimat într-un cuvînt, omul rămâne însărcinat cu sămînța creată de el însuși - sămînța proiectului noii sale personalități. Ideea pe care a creat-o este o stea călăuzitoare care îi luminează calea. Începe procesul de îmbătrânire, lumea veche cu agitația sa obișnuită se retrage treptat, deschizând calea pentru nou.

Proiectul nu are neapărat o formă poetică, dar întotdeauna exprimă holistic intenția creatorului său și a întregului sistem al valorilor sale. Modul de viață, gîndurile și sentimentele sale se schimbă treptat și încep să semene treptat cu imaginea pe care a creat-o.

La o anumită dată, survine nașterea. În acest moment, omul simte în mod clar două ființe complet diferite în sine, iar una dintre ele cere să iasă. Acesta este un eveniment frumos în viața fiecărei astfel de persoane, uneori dureros, dar cu siguranță fericit, în cele din urmă.

Începînd cu această zi sau noapte, lumea se schimbă pentru totdeauna pentru el.

Așa mor omizile și se nasc fluturi. Astfel omul devine un Zeu care s-a creat pe sine. Vechea personalitate, cu obiceiurile și pasiunile sale, dispare în cele din urmă.

Zeii se nasc prin combinarea celor trei planuri ale existenței într-un singur impuls al creației. Energia, Ideea și Timpul într-un singur flux dau naștere unor lumi noi, în umbra cărora își găsesc adăpost multe suflete, încă slabe.

Oamenii-zei capătă nemurirea în creațiile lor și dau nume noi noilor lor personalități și lumi, iar vechile lor personalități rămîn în trecut. Oamenii-zei sînt: atît luminoși, cît și întunecați; atît grandioși, cît și aproape neobservați.

Există o mulțime de astfel de exemple. Mai jos voi da un alt exemplu viu al unei femei care se numea Elena Mir:

Да будет свет в твоем окне,

Да будет мир в твоей душе.

Пусть радость жизни без границ

Сияет солнцем каждый миг.

Подарки неба, звезд, земли…

Прими всем сердцем их дары.

И слушай голоса веков,

Их песнь звучит сквозь шум ветров.

В огромном мире жизнь бурлит,

Но твой поток незрим и тих.

Его узнаешь ты всегда

В молчании ночи, свете дня.

Услышишь звук, зовущий вдаль,

Тот голос вызовет печаль.

Но дух ведет тебя на зов.

Прощаясь с прошлым, ты готов!

P\S 

Prin natura noastră, noi, oamenii, sîntem potențiali zei. Așa cum nu toate ghindele devin stejari, tot așa și nu toți oamenii devin zei. Realitatea constă în faptul ca fiecare ghindă poate deveni un stejar, iar și fiecare om poate deveni un zeu.

Autor: Valerii Catruc