MOLDOVENII.MD

Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar Partea a V-a. Spre valea Muntelui Sakar: acolo unde dolmenele încă își așteaptă urmașii (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4

Marea mă chema și mă trezea prin lumina difuză dinaintea zorilor. Apartamentul se afla chiar pe prima linie a plajei, iar după câteva minute stăteam deja pe țărm. Valurile se rostogoleau lin peste nisip. Deasupra orizontului se aprindea ușor lumina răsăritului care se apropia. Planeta noastră uimitoare se trezea, iar eu mă trezeam odată cu ea. Ritualul dimineții era cel obișnuit: exerciții pentru corp, meditație pentru conștiință, apoi — îmbrățișări cu marea. Câte lucruri se întâmplaseră ieri! Prima întâlnire cu marea din acest an. Mănăstirea Aladja și marea care se deschidea de la înălțime până la orizont. Sălile goale ale muzeului Templului Cybelei. Meditația lângă altarul antic. Balcicul fermecător. Luna plină, roșie, deasupra apei. Baia de noapte până la miezul nopții. Prea mult pentru o singură zi. Dar tocmai acea zi făcuse lucrul cel mai important. Dăduse tonul.

În călătorii se întâmplă adesea să încetezi să te mai deplasezi dintr-un punct în altul și să începi să te miști în interiorul unei stări. Fiecare eveniment următor nu mai iese din ritmul comun, ci devine continuarea lui. Exact asta ni s-a întâmplat nouă. Nu mai era nevoie să calculăm nimic: tot ceea ce conta se petrecea deja. Marea dimineții. Cafeaua. Conversația sinceră. Pregătirile. Drumul. Muzica… Nu plecam spre valea Sakar. Eram deja pe drumul către ea. Mașina a ieșit din Nisipurile de Aur și a luat-o spre sud. Dincolo de geamuri, frumoasa Bulgarie ni se dezvăluia cochet. Iar în interior continua să răsune aceeași octavă în care intraserăm cu o zi înainte. Ea pur și simplu ne conducea mai departe, iar noi nici nu încercam să ne împotrivim…

Până în valea Sakar mai erau aproximativ două sute cincizeci de kilometri. Dincolo de geamuri se succedau câmpuri, râuri, sate mici, vii, dealuri și păduri. Siluetele munților se apropiau, dispăreau după cotituri și reapăreau înaintea noastră. Harta se transforma treptat într-un peisaj viu. Vorbeam aproape fără oprire. Despre culturile antice și natură. Despre ecologie și oameni. Despre trecut, viitor și selectivitatea stranie a memoriei umane: de ce unele cunoștințe dispar, iar altele continuă să trăiască timp de milenii. Uneori conversația se stingea. Atunci spațiul vorbea singur — prin drum, lumină, liniile dealurilor și rarele așezări de dincolo de geam. Cei două sute cincizeci de kilometri au trecut aproape pe nesimțite.

Treptat, peisajul însuși a început să se schimbe. Intram în spațiul Sakarului — nu doar într-o regiune a monumentelor antice, ci într-un vast peisaj megalitic care păstrase memoria a mii de ani de istorie umană. Dacă nu luăm în calcul Caucazul, unde între Anapa și Abhazia se află mii de dolmene și cea mai mare zonă megalitică a regiunii Mării Negre, atunci zona Sakarului, a Rodopilor de Est și a teritoriilor învecinate ale Bulgariei reprezintă cea mai mare concentrare de megaliți din Balcani și cea mai importantă din întreaga regiune europeană a Mării Negre. Aici vin arheologi, cercetători ai culturilor antice și pasionați de megaliți din întreaga lume. Dar chiar și astăzi, o parte însemnată a acestui spațiu rămâne puțin cunoscută.

Spre seară am ajuns la micul eco-hotel Sakar. Pădure de pini. Aer curat. Liniște. Fără mulțimi de turiști, fără agitație de stațiune. Doar munți, copaci și sentimentul simplu că ajunseserăm exact acolo unde trebuia. Foarte aproape se afla sanctuarul Paleokastro — unul dintre cele mai importante puncte ale viitorului nostru traseu. Pentru câteva zile, acest loc urma să ne devină casă. Valea ne-a întâmpinat fără solemnitate. Pur și simplu ne-a primit. După drum am explorat împrejurimile, am tăiat o salată, am așezat masa sub cerul liber și ne-am instalat printre pini. Nu mai aveam nicio dorință să plecăm undeva.

La început am vorbit despre lucrurile obișnuite: muncă, familii, planuri și evenimentele ultimelor luni. Apoi un subiect l-a atras pe altul. Dincolo de evenimente au început să se vadă trăirile. Dincolo de trăiri — alegerile. Dincolo de alegeri — întrebările despre sens. Ne aminteam diferite perioade ale vieții și spuneam povești pe care rareori le împărtășești unor oameni întâlniți întâmplător. Vorbeam despre bucurii și dezamăgiri, victorii și greșeli, despre cei pe care i-am iubit și i-am pierdut, despre vise împlinite și speranțe neîmplinite, cărora nu le-a fost dat să devină realitate. Pe nesimțite, o conversație obișnuită între prieteni s-a transformat într-o cercetare a anilor trăiți. Încercam să vedem în ei nu o succesiune de întâmplări, ci o logică interioară. Nu haosul evenimentelor, ci un desen care devine vizibil doar de la distanță.

Multe drame vechi și-au schimbat contururile în acea conversație. Dincolo de durere se descoperea experiența. Dincolo de greșeli — lecția. Dincolo de pierderi — creșterea. Dincolo de încercări — posibilitatea de a deveni altfel. Cele mai grele evenimente se dovedesc adesea instrumente ale dezvoltării. Viața rareori explică acest lucru imediat. La un moment dat am încetat să mai vorbim doar despre noi. În fața privirii interioare a apărut însăși planeta — o lume uriașă care zboară prin cosmos în jurul unei stele. Miliarde de oameni. Mii de culturi. Istoria civilizației, cu toate descoperirile, războaiele, crizele și speranțele ei. Iar alături de această scară uriașă — viața unui singur om. De obicei pare mică. Munca, treburile casnice, activitățile zilnice. Dar în interiorul fiecărei asemenea existențe se desfășoară un univers aparte: iubire, responsabilitate, onestitate, curaj, compasiune, teamă și alegere. Misiunea interioară a omului nu este mai mică decât istoria exterioară a umanității. Doar că nu este desenată pe hărți.

În acea seară am ajuns la un gând comun: viața creează în permanență condiții pentru creștere. Prin bucurie și încercări. Prin succes și înfrângere. Prin întâlniri și pierderi. Tot ceea ce ni se întâmplă poate avea o singură lucrare comună — înnobilarea naturii umane. Atunci mi-am amintit câteva versuri dintr-un cântec vechi:

Oțelul se călește în foc.

Este aruncat în apă rece.

Și în acest chin repetat

Se naște lama de oțel de Damasc.

Conștiința umană se dezvoltă într-un mod asemănător. Încercările nu sunt întotdeauna o pedeapsă. Uneori sunt forja în care se formează caracterul, înțelepciunea, răbdarea și capacitatea de a iubi viața în întreaga ei plenitudine. Conversația a continuat până târziu în noapte. Deasupra văii se ridicaseră de mult stelele. Pinii foșneau în întuneric. Undeva, în depărtare, se chemau păsările nopții. Iar noi continuam să stăm la masă și să vorbim. Astfel, prima seară în Sakar a devenit continuarea acelei octave care ne condusese de la mare. Acum nu mai răsuna într-un templu antic și nici sub Luna plină, ci în conversația dintre doi oameni despre lucrurile cele mai importante. Călătoria se desfășura simultan în două spații: printre vechile sanctuare ale Bulgariei și în interiorul vieții omenești.

Dar valea însăși a început să ni se dezvăluie abia în dimineața următoare. M-am trezit în cântecul păsărilor. Aerul proaspăt mirosea a rășină și ace de pin. Printre copaci se aflau blocuri albe și alb-roz de cuarț. Pietrele străluceau pe fundalul pământului, de parcă în ele rămăsese înghețată lumina dimineții. Am făcut exerciții, am practicat puțin tehnici de respirație, am băut ceai fierbinte și am stat o vreme în tăcere. Atunci mi-am amintit de vara trecută. Cu un an înainte fusesem deja în valea Sakar. Călătoream într-un grup mare — familii, prieteni, cu două mașini. Locuiam în corturi, mergeam prin munți, cercetam dolmene și sanctuare antice. La plecare am observat indicatorul către hotelul Sakar și m-am gândit că într-o zi mă voi întoarce cu siguranță. Apoi a început viața obișnuită: munca, proiectele, sarcinile noi. Gândul a dispărut din memorie. După un an, drumul m-a adus chiar aici. Cercul s-a închis fără explicații inutile.

Amintindu-mi poveștile oamenilor care cercetează de mult Sakarul, mă gândeam cât de recent au început aceste locuri să se deschidă călătorilor. La sfârșitul secolului al XX-lea aproape că nu existau turiști aici. Dolmenele și megaliții erau studiați în principal de arheologi și de câțiva entuziaști. În anii ’90 a început să crească interesul pentru patrimoniul antic al regiunii. Au apărut grupuri de cercetare și comunități ale pasionaților de megaliți. În anii 2000 a început dezvoltarea infrastructurii turistice: au apărut hărți, trasee, indicatoare și căi amenajate către monumente. Probabil că și hotelul Sakar a devenit o parte a acestei reveniri treptate a văii în spațiul cultural contemporan.

Sakar nu este doar o regiune a dolmenelor. Este o lume megalitică ce cuprinde aproximativ o mie de obiective antice: sanctuare, platforme de cult, menhire, repere din piatră, complexe rituale și alte construcții. Numărul dolmenelor este estimat la aproximativ o sută. Tocmai ele au devenit partea cea mai recognoscibilă și misterioasă a patrimoniului local. Dar cultura megalitică este mult mai diversă. Menhirele — pietre verticale izolate — puteau servi drept semne de cult, monumente dedicate strămoșilor sau puncte de orientare. Aleile de menhire formau drumuri rituale. Cromlehurile organizau spațiul în cercuri de piatră. Triliții formau portaluri din trei lespezi. Alături de ele se întâlnesc altare, cupe săpate în piatră și platforme de cult. Omul antic marca prin piatră cele mai importante puncte ale lumii sale. Pe noi ne interesau în mod deosebit dolmenele și sanctuarele. Tocmai acolo se păstrează cel mai puternic senzația unui contact direct cu tradiția străveche.

Treptat devenea limpede: tot ceea ce văzuserăm înainte fusese doar o introducere. Marea. Mănăstirea Aladja. Balcicul. Templul Cybelei. Luna plină deasupra Mării Negre. Acum începea întâlnirea cu valea însăși. Cu monumentele, legendele, tainele și oamenii ei. Aici călătoria se transforma într-o expediție. Nu într-o goană după atracții turistice și fotografii, ci într-o încercare de a vedea un peisaj sacru unitar. Dolmenele, sanctuarele, vârfurile, izvoarele, pădurile și drumurile puteau fi părți ale unui uriaș sistem al memoriei.

Atunci încă nu știam că înaintea noastră se aflau Nachovi Chairi, Evdjika, Paleokastro, Gluhite Kamăni, Clubul Celtic, Rodopii de Est, Mezek, Dolmenul Egiptean și ultimul apus deasupra Sakarului. Dar în acea dimineață, printre pini, a devenit limpede: ajunseserăm, în sfârșit, acolo pentru care începuse călătoria. Undeva foarte aproape, dincolo de următoarea cotitură a drumului de munte, ne așteptau deja pietrele străvechi. Își așteptaseră cu răbdare urmașii timp de multe mii de ani. Iar noi începeam acea dimineață cu o presimțire liniștită și cu acel fior spiritual aparte care apare înaintea întâlnirii cu ceva misterios și încă nedescoperit pe deplin.

Autor: Валерий Катрук