MOLDOVENII.MD

Drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a XII-a. Întoarcerea glasului naturii (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11, Partea 12

După discuția cu Suren, mult timp nu am mai putut adormi. În club se așternuse de mult liniștea. Ziua fusese plină, iar informațiile primite erau atât de numeroase, încât conștiința refuza pur și simplu să se oprească și să treacă la somn. Întins în liniște, mă întorceam iar și iar cu gândul la conversațiile din ultimele zile — la poveștile Galinei, la istoria Clubului Celtic, la megaliții din Sakar, la mișcarea druidică modernă despre care Suren vorbise atât de detaliat. Treptat, în mintea mea au început să se unească două straturi de informații complet diferite. Primul era legat de ceea ce reușisem să aflu despre druidismul modern și cultura celtică. După cum explicau Galina și Suren, druidismul contemporan cu greu poate fi numit religie în sensul obișnuit al cuvântului. Mai degrabă este vorba despre încercarea de a reconstitui o anumită viziune asupra lumii, ale cărei elemente s-au păstrat în legende, mituri, sărbători, poezie și memoria populară. Vechea tradiție sacerdotală a dispărut cu multe secole în urmă, însă până în zilele noastre au ajuns concepțiile despre lume care se aflau cândva la temelia ei.

Una dintre ideile centrale ale acestei viziuni asupra lumii este convingerea că lumea este vie. Pentru vechii celți, natura nu reprezenta un ansamblu de resurse. Pădurea, râul, muntele, izvorul, fiecare copac erau percepute ca părți ale unei lumi vii unice, în interiorul căreia există omul. Nu deasupra ei. Nu în afara ei. Ci în interiorul ei. Omul nu era considerat stăpânul naturii. El făcea parte din ordinea generală a lucrurilor. O altă idee importantă era caracterul ciclic al timpului și al vieții. Omul modern percepe de obicei timpul ca pe o linie dreaptă care merge din trecut prin prezent spre viitor. Viziunea celtică era diferită. În ea, timpul semăna cu un cerc. Succesiunea anotimpurilor, ziua și noaptea, nașterea și moartea, creșterea și ofilirea erau privite ca părți ale unui proces unic de reînnoire continuă. Nimic nu dispare definitiv. Totul își schimbă forma și revine din nou în marele cerc al existenței. Lumea este într-o mișcare permanentă, însă această mișcare seamănă nu cu un drum drept, ci cu un dans nesfârșit al ciclurilor, în care fiecare sfârșit devine în același timp un nou început.

Un loc aparte îl ocupa memoria strămoșilor. Se considera că omul nu există de unul singur, ci este parte a unui lung lanț de generații. De aici izvora respectul pentru tradiție, memoria istorică și patrimoniul cultural. Nu mai puțin important era conceptul de inspirație — Awen. Pentru celți, inspirația nu era percepută doar ca o stare creatoare, ci ca o capacitate de a simți legăturile ascunse ale lumii și de a vedea ceea ce, de obicei, rămâne nevăzut. Tocmai de aceea, în cultura celtică, poeții, barzii și păstrătorii tradiției orale aveau un rol atât de important. Însă cel mai mult m-a interesat dimensiunea ecologică a acestei filosofii. Suren sublinia în repetate rânduri că mișcarea druidică modernă privește natura nu ca pe un obiect al exploatării, ci ca pe un partener al omului. Nu ca pe un depozit de resurse. Nu ca pe o proprietate. Ci ca pe o parte a unei lumi vii unice. Și tocmai aici mi-am amintit pe neașteptate de sentimentul care mă însoțea deja de mulți ani.

Observând ceea ce se întâmplă în diferite țări ale lumii, mă surprindeam tot mai des gândindu-mă că în civilizația contemporană se formează treptat o atitudine cu totul aparte față de natură. Desigur, problemele ecologice sunt discutate aproape peste tot. Toată lumea înțelege necesitatea de a combate poluarea aerului, apei și solului, schimbările climatice și dispariția speciilor. Însă, treptat, se întâmpla ceva mult mai interesant. Tot mai des întâlneam exemple care cu greu mai puteau fi explicate doar prin pragmatism. Se construiau poduri și tuneluri speciale peste autostrăzi exclusiv pentru ca animalele sălbatice să poată migra în siguranță. Erau create vaste teritorii naturale unde activitatea economică era aproape complet interzisă. Se adoptau programe ample de restaurare a râurilor, mlaștinilor, pădurilor și a unor ecosisteme întregi, chiar și acolo unde acestea nu aduceau un avantaj economic evident. Tot mai des se vorbea nu doar despre protecția naturii, ci și despre valoarea ei proprie.

Și de fiecare dată îmi apărea aceeași întrebare. De unde vine această insistență? De ce relația cu natura încetează treptat să mai fie exclusiv rațională? De ce începe tot mai mult să semene nu doar cu o politică de mediu, ci cu manifestarea unei viziuni asupra lumii mult mai profunde? Până la călătoria în Bulgaria nu aveam un răspuns. Toate aceste fenomene mi se păreau istorii separate, fără nicio legătură între ele. Tocmai de aceea știrile care apăreau din când în când în presa internațională erau percepute de mine nu ca simple coincidențe, ci ca niște semne ale unui proces mult mai amplu.

Mi-am amintit de știrea despre râul Whanganui din Noua Zeelandă. După mulți ani de discuții, statul l-a recunoscut oficial ca subiect juridic de sine stătător. Râul a primit propriii săi reprezentanți, care îi pot reprezenta interesele și îi pot apăra drepturile. Apoi mi-am amintit o altă istorie. În Noua Zeelandă, același statut l-a primit și muntele Taranaki — unul dintre cele mai importante locuri sacre ale poporului maori. Acest obiect natural a fost recunoscut nu doar ca proprietate a statului, ci ca entitate cu propriile interese. Apoi mi-am amintit de Ecuador. Încă din 2008, această țară a fost prima din lume care a introdus drepturile naturii în Constituție. Ecosistemele au primit dreptul la existență, conservare și restaurare. În fapt, natura a fost recunoscută ca o valoare de sine stătătoare, și nu doar ca o resursă destinată folosirii de către om. Apoi mi-a venit în minte o istorie foarte recentă. În vara anului 2026, mica municipalitate Terrasse-Vaudreuil din provincia canadiană Quebec a adoptat o declarație prin care copacii sunt recunoscuți ca ființe vii, înzestrate cu anumite drepturi. Printre acestea se numără dreptul la viață, la creștere firească, la păstrarea integrității și la refacere.

În același timp, are loc încă o schimbare nu mai puțin importantă. Popoarele indigene intră tot mai activ în administrarea teritoriilor naturale și în luarea deciziilor ecologice la nivel global. În octombrie 2024, la Conferința ONU privind biodiversitatea COP16 din Columbia, statele au convenit să consolideze participarea popoarelor indigene și a comunităților locale la implementarea deciziilor internaționale privind protecția naturii. În Canada, reprezentanții Primelor Națiuni participă la administrarea comună a ariilor protejate, în Australia comunitățile tradiționale sunt implicate în gestionarea parcurilor naționale, iar organizațiile popoarelor indigene din Amazon participă permanent la negocierile internaționale privind clima și biodiversitatea. Se pare că, treptat, drepturi capătă nu doar râurile, munții, pădurile și copacii. În administrarea planetei revin și popoarele care, timp de milenii, au privit natura nu ca pe o proprietate, ci ca pe un spațiu viu din care omul face parte.

Cu doar câțiva ani în urmă, asemenea știri ar fi părut de domeniul fantasticului. Astăzi ele apar tot mai des. Tocmai atunci am avut senzația unei coincidențe stranii. Desigur, ar fi fost prea simplu să afirm că deciziile parlamentelor, municipalităților și instanțelor au izvorât direct din druidism sau din mișcarea celtică. Lumea este mult mai complexă. Istoria nu evoluează niciodată pe o singură linie dreaptă. Însă, cu cât reflectam mai mult, cu atât devenea mai puternică impresia că între toate aceste fenomene există o anumită asemănare. Nu una juridică. Nu una instituțională. Ci una care ține de viziunea asupra lumii. Atunci când un vechi celt spunea că râul este parte a lumii vii, iar un jurist contemporan afirmă că râul are propria sa valoare și propriile sale interese, desigur că nu este același lucru. Dar nici nu mai sunt lucruri complet diferite. Atunci când popoarele vechi considerau sacre dumbrăvile, izvoarele și copacii, iar municipalitățile moderne încep să vorbească despre drepturile arborilor, între aceste idei se întind mii de ani. Însă la temelia ambelor se află aceeași idee: natura nu este doar o proprietate.

La început, acest gând continua totuși să-mi trezească îndoieli. Nu mergem oare prea departe atunci când încercăm să acordăm obiectelor naturale propriile lor drepturi? Nu este aceasta doar o idee frumoasă, dar excesiv de abstractă? Totuși, imediat apărea întrebarea opusă: și de ce nu? La urma urmei, nu cu foarte mult timp în urmă, acum doar zece sau cincisprezece ani, discuțiile despre drepturile animalelor li se păreau multora o dovadă de sentimentalism exagerat și ceva aproape de neconceput. Astăzi însă, atitudinea față de animale s-a schimbat atât de profund în numeroase societăți, încât cruzimea împotriva lor nu mai este privită ca o problemă privată a proprietarului, ci ca o infracțiune care poate atrage răspunderea penală. Iar dacă relația noastră cu animalele se poate schimba atât de repede și atât de fundamental, de ce în viitor nu s-ar putea produce o schimbare la fel de profundă și în raport cu restul naturii? Cu plantele. Cu pădurile. Cu râurile. Cu mineralele. Cu ecosistemele întregi. În cele din urmă — cu însăși planeta. Poate că astăzi ne este greu să ne imaginăm un asemenea sistem de relații doar pentru că încă ne aflăm în interiorul vechii viziuni asupra lumii, în care omul este considerat singura ființă care are dreptul la propriile interese, iar tot ceea ce îl înconjoară există doar pentru folosul său.

Și atunci mi-am amintit încă ceva din povestirile lui Suren. El vorbea despre faptul că, începând cu secolul al XVIII-lea, Europa trăiește o amplă renaștere a culturilor tradiționale. La început acest proces a avut loc în Irlanda, Scoția, Țara Galilor și Bretania. Mai târziu s-a extins mult mai departe. Au renăscut limbile, legendele, mitologia, sărbătorile tradiționale și memoria istorică. Astăzi, festivalurile culturilor tradiționale adună zeci de mii de oameni. Există programe educaționale, centre de cercetare, granturi și fonduri dedicate păstrării patrimoniului cultural. S-a format o adevărată industrie culturală legată de conservarea moștenirii istorice. Tocmai atunci s-a conturat pentru prima dată în mintea mea o ipoteză capabilă să unească toate aceste observații într-o imagine coerentă. Desigur, aceasta este doar o ipoteză. Ea nu dovedește nimic. Istoria nu evoluează niciodată atât de liniar încât legile moderne să poată fi deduse direct din credințele străvechi. Însă, dacă privim ceea ce se întâmplă din această perspectivă, evenimentele aparent disparate încep deodată să alcătuiască un mozaic uimitor de unitar.

Dacă de mai bine de două sute de ani societatea se întoarce treptat către propriile rădăcini culturale, dacă redescoperă vechile reprezentări despre lume, dacă culturile tradiționale redevin parte a vieții contemporane, atunci de ce acest proces nu ar putea schimba treptat și viziunea asupra lumii? De ce nu ar putea influența atitudinea față de natură, față de ecologie, față de cultură, față de educație și chiar față de drept? Poate că discuțiile despre drepturile râurilor, pădurilor, copacilor și ale ecosistemelor întregi nu sunt deloc o modă intelectuală întâmplătoare a vremurilor noastre. Poate că civilizația modernă nu inventează o nouă relație cu natura, ci se întoarce treptat la un mod foarte vechi de a vedea lumea. Nu neapărat în mod conștient. Nu în mod literal. Ci prin cultură. Prin filosofie. Prin ecologie. Prin drept. Ca și cum, după secole, ar începe să se trezească memoria acelui timp în care omul încă se simțea parte a lumii vii, iar nu stăpânul ei.

Și atunci îmi revin în minte cuvintele lui Suren despre înțelegerea celtică a timpului. Pentru omul modern, timpul se mișcă pe o linie dreaptă. Pentru celți — în cerc. Iar dacă acest cerc se închide cândva cu adevărat, atunci poate că omenirea de astăzi nu creează ceva fundamental nou, ci se întoarce la propriile sale izvoare, redescoperind ceea ce cândva făcea deja parte din viziunea sa asupra lumii. Nu știu dacă această ipoteză este adevărată. Dar tocmai după discuțiile din Clubul Celtic am avut pentru prima dată senzația că numeroasele evenimente ale ultimelor decenii au încetat să mai fie un simplu șir de fapte întâmplătoare și s-au unit într-o imagine coerentă. Iar dacă într-adevăr este așa, atunci conversația despre druizi se dovedește pe neașteptate a fi o conversație nu despre trecut. Ci despre viitor.

Autor: Валерий Катрук