MOLDOVENII.MD

Drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea IX. Dolmenul de lângă sanctuarul Evdjika: despre frumusețe și responsabilitatea omului (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9

De la sanctuarul „Evdjika” până la dolmen era foarte puțin de mers. Am ieșit din răcoarea semiumbrită a peșterii înapoi în pădurea de pini inundată de soare și am pornit pe cărarea care șerpuia printre împrăștierile de cuarț și pinii rășinoși. Părea că dialogul început în peșteră încă nu se încheiase, ca și cum însuși spațiul ar mai fi vrut să spună ceva — nu mai puțin important. Și într-adevăr, următorul dolmen s-a dovedit a fi nu doar o altă construcție străveche întâlnită în cale. El a adus un sens cu totul diferit. Dacă „Evdjika” vorbea despre iubire ca despre o mare forță a creației, aici discuția s-a îndreptat spre felul în care devine lumea atunci când această forță începe să se manifeste prin om.

Primul lucru care mi-a atras atenția a fost calitatea prelucrării pietrei. Camera interioară a dolmenului era uimitor de uniformă. Pietrele nu fuseseră pur și simplu așezate una peste alta: ele fuseseră prelucrate cu grijă, nivelate și potrivite cu precizie, pentru a crea un spațiu armonios. În aceasta se simțea respectul pentru însuși procesul creației. M-am sprijinit de plăcile străvechi, apoi m-am întins pe piatra încălzită de soare, am închis ochii și aproape imediat a început fluxul.

Primul cuvânt care a apărut a fost: frumusețe.

A apărut atât de limpede, de parcă cineva l-ar fi rostit chiar lângă mine. Aproape imediat după el a venit al doilea cuvânt: responsabilitate. Dar foarte repede a devenit clar că principalul era primul. Frumusețea. Iar responsabilitatea doar explica de ce este ea atât de importantă.

Treptat, fluxul a început să se desfășoare și a venit înțelegerea că frumusețea nu se limitează nici la natură, nici la aspectul exterior al omului. Frumusețea este mult mai vastă. Poți gândi frumos. Poți vorbi frumos. Poți privi frumos un alt om. Poți să-ți amintești frumos trecutul. Poți să te ridici frumos după o cădere. Poți trăi frumos o zi. Poți trăi frumos o viață.

Și atunci a apărut următoarea imagine.

Lumea seamănă cu o uriașă carte de colorat pentru copii. Contururile există deja: râurile curg, munții stau neclintiți, pădurile cresc, oamenii se întâlnesc unii cu alții, evenimentele se petrec. Dar culorile încă nu au fost așternute. Omul este cel care colorează permanent această lume prin propria sa stare interioară.

Același eveniment, fenomen sau chiar aceeași ființă vie poate fi umplută cu groază, teamă, resentiment sau dispreț. Dar poate fi umplută și cu admirație, noblețe, virtute și alte calități luminoase. Iar atunci exact astfel va rămâne ea în memoria omului.

Mai mult decât atât, omul rareori se limitează la propria percepție. El transmite imaginea creată și altor oameni. Treptat, această imagine începe să trăiască propria sa viață, trecând de la om la om și devenind parte a percepției colective asupra lumii. Astfel apar reprezentările culturale comune despre ceea ce este considerat frumos, nobil și demn de admirație și despre ceea ce este considerat josnic, urât sau respingător.

Treptat a devenit clar că omul colorează lumea nu doar prin nuanțele sentimentelor sale. El o înzestrează permanent cu imagini și simboluri. Unele animale devin în conștiința noastră simboluri ale nobleții, înțelepciunii sau forței. Altele ajung să fie asociate cu ceva neplăcut, înfricoșător sau respingător. Iubirea capătă imagini diferite în diferite culturi. Diferite sunt și imaginile bărbatului și femeii, ale eroului și răufăcătorului, ale vieții și morții, ale Pământului și Cerului. Tot ceea ce atrage atenția omului se acoperă treptat cu sensuri, simboluri și asocieri. Noi nu doar observăm lumea. Noi îi construim necontenit imaginea în interiorul nostru și apoi o transmitem mai departe celorlalți oameni.

Dar același lucru se întâmplă și cu frumusețea.

Același eveniment poate fi umplut cu demnitate, recunoștință și inspirație. Poți vedea în el o lecție, o cale de creștere, armonia ascunsă a celor întâmplate, perfecțiunea acolo unde altcineva vede doar un motiv de iritare. Și atunci această frumusețe începe și ea să trăiască. Se transmite altor oameni, devine parte a lumii și rămâne după noi.

În acel moment a venit înțelegerea că omul nu doar observă lumea. El participă permanent la crearea ei — în fiecare zi, în fiecare oră, prin fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare cuvânt și fiecare apreciere a celor ce se petrec. Noi colorăm literalmente realitatea.

Tocmai de aceea, lângă cuvântul „frumusețe” a apărut cuvântul „responsabilitate”. Pentru că abilitatea de a crea frumusețe nu este doar un dar, ci și o datorie a omului.

Mai mult, aici s-a deschis încă o idee importantă. Sentimentele negative apar de la sine. Supărarea vine ușor. Iritarea vine ușor. Mânia vine ușor. Disprețul vine ușor. Pentru ele nu este nevoie de un efort interior deosebit. Ele apar ca reacții firești la ceea ce omului nu îi place.

Dar frumusețea se naște altfel.

Frumusețea cere forță interioară. Frumusețea cere caracter. Frumusețea cere capacitatea de a păstra echilibrul dintre contrarii. Ea seamănă cu o simfonie, cu o arhitectură sau cu o grădină. Nu poate fi creată dintr-un singur sentiment, dintr-un singur gând sau dintr-o singură faptă. Frumusețea se naște din armonia lor. Ea este rodul cultivării sentimentelor, gândurilor și faptelor. Rodul muncii interioare a omului asupra lui însuși.

Frumusețea cere capacitatea de a împăca în interiorul nostru frica și speranța, durerea și recunoștința, dezamăgirea și iubirea. Ea cere capacitatea de a nu fugi de laturile întunecate ale vieții, ci de a le vedea locul în tabloul general al existenței.

Frumusețea nu neagă întunericul. Ea îi oferă sens. Aduce în el lumină, culoare și înțelegere. Ea ajută omul să vadă locul dificultăților în marea imagine a vieții și să transforme încercarea într-o sursă de creștere.

Tocmai de aceea frumusețea nu este doar o trăire estetică. Ea este rezultatul unei munci interioare, al unui echilibru lăuntric, al capacității omului de a înțelege perfecțiunea lumii chiar și acolo unde aceasta este ascunsă în spatele dificultăților, dramelor și încercărilor.

Frumusețea este capacitatea de a vedea întregul, de a vedea sensul, de a vedea armonia, de a vedea măreția vieții și de a binecuvânta ceea ce se întâmplă prin această privire.

Treptat, fluxul a devenit și mai profund și atunci a apărut senzația că însuși dolmenul își povestește istoria apariției sale.

Parcă, odată, oamenii observaseră că în conștiința umană încep să pătrundă boli ciudate: lăcomia, trufia, înstrăinarea, frica. Ei au văzut cum omul începe treptat să-și uite propria natură, capacitatea de a vedea frumusețea, de a crea frumusețe și de a observa măreția vieții chiar și acolo unde ea este ascunsă privirii superficiale.

Și atunci a apărut necesitatea de a păstra această memorie — nu sub forma unor legi, interdicții sau moralizări, ci sub forma unei experiențe vii. Prin sentimente. Prin stări. Prin imagini. Prin contactul nemijlocit al omului cu ceva autentic.

Pentru că poate veni o vreme când oamenii vor uita aceste cunoștințe. Și atunci cineva va avea nevoie de o amintire. Nu de o demonstrație. Nu de o instrucțiune. Nu de o lecție. Ci de o reamintire.

Poate că tocmai pentru aceasta au fost create asemenea locuri: pentru ca, peste mii de ani, un om să poată veni aici, să se rezeme de o piatră străveche și să-și amintească ceva foarte important despre sine însuși.

Când fluxul a început să se liniștească, în memorie au răsărit pe neașteptate anii copilăriei. Atunci auzeam adesea cuvinte simple:

— Este frumos.

Sau, dimpotrivă:

— Este urât.

Pe atunci părea că este vorba doar despre aspectul exterior al lucrurilor. Dar acum mi se pare tot mai des că în spatele acestor cuvinte se ascundea un reper mult mai profund. O singură senzație sinceră de frumusețe este adesea suficientă pentru a înțelege direcția în care merită să mergi. Și o singură senzație interioară că ceva este urât poate fi suficientă pentru a te opri la timp.

Poate tocmai de aceea frumusețea are o asemenea forță de atracție. Ea îi amintește omului despre ceva mai mare decât el însuși.

Uneori mi se pare că frumusețea este unul dintre numele lui Dumnezeu.

Când fluxul a început să se stingă, în minte s-au unit pe neașteptate versuri din două cântece. Dintr-un motiv oarecare eram convins că fac parte din aceeași melodie. Dar acum s-au contopit într-un întreg care exprima uimitor de exact tot ceea ce se petrecea în acest dolmen:

Viața ne-a deschis lumea — și îi mulțumim,

Pentru că putem vedea ceea ce este frumos.

Pentru toți oamenii există un singur Pământ — planeta iubită.

Ea a fost creată pentru fericire —

Trebuie să ne amintim aceasta.

Părăsind dolmenul, m-am surprins gândindu-mă la un lucru simplu. Poate că omul vine în această lume nu doar pentru a trăi și pentru a-și atinge scopurile. Poate că una dintre cele mai importante sarcini ale sale este alta — să păstreze în sine acel echilibru interior care îi permite să vadă perfecțiunea a ceea ce se întâmplă și să înzestreze lumea cu imagini frumoase.

Pentru că frumusețea nu este doar un dar al vieții pentru om.

Frumusețea este și responsabilitatea omului față de viață.

Și atunci mi-am amintit un gând vechi, auzit cândva demult:

Dacă dimineața te-ai trezit, ai privit spre cer și ai văzut că soarele nu este acolo, înseamnă că astăzi soarele ești tu.

Du-te și luminează.

Autor: Валерий Катрук