Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a VII-a. Puritatea ca stare firească a sufletului (+Video)
Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7
La dolmenul „Nachovi Chairi” se ajunge foarte ușor. Am venit aici dis-de-dimineață, cu gândul să rămânem puțin și apoi să ne continuăm traseul, care cuprindea multe alte dolmene și sanctuare. Dar, în loc de asta, am uitat de timp și de planuri, cufundându-ne printre pietrele străvechi și propriile trăiri. Am aprins lumânări, au apărut miresmele de tămâie, au răsunat din nou melodii fermecătoare — și am pornit în lumea visărilor noastre.
Dacă primul flux fusese dedicat generozității și mișcării vieții, cel de-al doilea a deschis o temă cu totul diferită — tema purității. În fața privirii lăuntrice au început să apară oameni pe care, dintr-un motiv greu de explicat, i-am asociat imediat cu tradiția acestor monumente. Nu păreau nici primitivi, nici naivi. Dimpotrivă, în ei se simțeau maturitatea, responsabilitatea, forța și demnitatea unor oameni adulți. Dar, în același timp, mai exista o calitate greu de descris prin cuvintele obișnuite. Erau uimitor de puri. Nu puri în sens moral. Nu puri ca drepții din cărțile religioase. Nu puri ca niște oameni care nu greșiseră niciodată. Nu. Era o altfel de puritate — vie, nemijlocită, firească. Semănau cu niște copii, dar cu niște copii care posedau înțelepciunea adulților.
În fața mea apăreau chipuri deschise. Orice emoție se reflecta imediat pe ele. Dacă simțeau bucurie, aceasta le izbucnea pe loc în privire. Dacă venea tristețea, nici ea nu era ascunsă. Dacă apărea încântarea, se arăta liber într-un zâmbet. Dacă se năștea o supărare, și ea devenea vizibilă. Nimic nu era ascuns. Nimic nu era mascat. Nimic nu trecea printr-un sistem complicat de filtre interioare. Totul se petrecea firesc.
Atunci am înțeles ce este puritatea. Puritatea este reacția firească a sufletului la ceea ce se întâmplă. Răspunsul său liber la lume. Capacitatea lui de a intra în contact nemijlocit cu viața. Dacă florile răspândesc parfum, sufletul se bucură. Dacă în jur este frumusețe, se minunează. Dacă apare un pericol, simte neliniște. Dacă vine iubirea, i se deschide. Dacă apare durerea, o trăiește. Fără să încerce imediat să înlocuiască un sentiment cu altul. Fără să încerce să pară mai bun decât este. Fără să se străduiască să arate lumii o reacție pregătită dinainte.
În acel moment mi-a devenit limpede că opusul purității sufletești nu se naște deloc din rău. Se naște din substituire — din obiceiul de a înlocui reacția firească printr-una artificială. Nu ne place ceva, dar ne prefacem că ne place. Ne este frică, dar afișăm curaj. Ne doare, dar arătăm indiferență. Vrem să ne apropiem, dar ne comportăm ca și cum nu ne-ar păsa. Vrem să ne împotrivim, să ne revoltăm, dar zâmbim. Treptat, omul începe să trăiască nu prin propria reacție, ci prin versiunea ei socială. Nu prin ceea ce simte, ci prin ceea ce consideră că este corect să arate. Atunci apare între suflet și lume o fisură care continuă să crească. Omul devine parcă rupt de lume, lipsit de contactul direct cu ea.
În fluxul visărilor a apărut un dialog imaginar. Parcă îl întrebam pe unul dintre acești oameni străvechi:
— De ce aveți nevoie de o sinceritate atât de totală? De ce trăiți atât de deschis?
Răspunsul a venit nu prin cuvinte, ci ca imagine și sens în același timp. Ei nu aleseseră această stare. Pur și simplu nu cunoșteau un alt mod de a fi. Apoi s-a petrecut ceva ciudat. Pentru o clipă, parcă am schimbat locurile cu acel om și ne-am privit prin ochii lui. Și am văzut omul modern din afară.
Pentru un om sincer, întregul nostru joc ar fi fost cu totul transparent. Ar fi observat imediat că, dincolo de cuvinte și gesturi, adesea nu există nicio mișcare interioară adevărată. Omul parcă se strâmbă, face grimase și joacă un rol învățat dinainte. Vorbește, zâmbește, se revoltă, afișează încredere sau indiferență, dar el însuși pare absent din ceea ce se petrece. Arăta aproape ca un acces spiritual straniu: ca un om beat, cuprins de isterie, care se repede la trecători, se ceartă cu spațiul, vorbește singur, se strâmbă și face grimase caraghioase. Corpul se mișcă. Buzele rostesc cuvinte. Fața își schimbă expresia. Dar omul viu din spatele tuturor acestor lucruri nu se simte. Îl privești în ochi: lumina este aprinsă, dar acasă nu este nimeni.
Pentru oamenii acelei purități lăuntrice, o asemenea stare ar fi părut, probabil, nu doar stranie, ci urâtă și chinuitoare. Teoretic, poți trăi așa. Dar de ce? Aceasta distruge legătura cu tine însuți, cu ceilalți oameni și cu viața însăși.
Atunci a venit încă o înțelegere. Prin sinceritate curge liber energia vieții. Prin ea vin revelațiile, se nasc faptele demne, se păstrează legătura omului cu plantele, animalele, mineralele, stihiile, oamenii, planeta și propriul destin. Prin puritate, sufletul atinge tot ceea ce există. Prin ea simțim cu adevărat lumea. Nu ne gândim la ea. Nu construim concepte. Nu inventăm explicații. Ci o simțim.
Prin ea, omul începe să perceapă plantele, animalele, oamenii, mineralele, apa, vântul, pământul și cerul nu ca pe niște obiecte de observație, ci ca pe părți ale unui singur spațiu viu. Prin ea se petrece ceea ce am putea numi contactul direct al sufletului cu realitatea. Fără această puritate, omul interacționează din ce în ce mai des nu cu lumea, ci cu propriile reprezentări despre lume. Nu cu omul, ci cu propria părere despre el. Nu cu natura, ci cu propria concepție despre natură. Nu cu evenimentul, ci cu interpretarea lui. Între suflet și viață apare treptat un strat de imagini, așteptări, temeri și obiceiuri, iar omul atinge tot mai puțin lumea în mod direct.
În acel moment, cele două fluxuri s-au unit. Generozitatea și puritatea s-au dovedit a nu fi fenomene diferite, ci două laturi ale aceluiași proces. Puritatea îi permite sufletului să răspundă vieții, iar generozitatea ajută acest răspuns să se transforme în faptă. Mai întâi se naște sentimentul. Apoi apare acțiunea. Puritatea îți permite să simți un alt om, iar generozitatea te îndeamnă să-i întinzi mâna. Puritatea naște compasiunea, generozitatea o transformă în sprijin. Puritatea deschide iubirea, iar generozitatea o întruchipează într-un zâmbet, într-o îmbrățișare, în atenție, grijă și în timpul pe care suntem gata să ni-l dăruim unii altora.
Treptat a apărut senzația că printr-o asemenea puritate curge liber însăși energia vieții. Puritatea nu s-a înfățișat ca o cerință morală, ca un cod de reguli sau ca obligația de a fi bun. Ea s-a arătat ca o stare firească a conștiinței, în care omul nu se ascunde de lume și nu ascunde lumea de sine.
Atunci a apărut gândul că dolmenele străvechi păstrează, poate, nu doar amintirea oamenilor, ritualurilor și evenimentelor trecutului. Ele păstrează amintirea unei alte calități a conștiinței — mai limpezi, mai directe, mai vii. A unei stări care omului modern îi pare aproape un ideal de neatins, dar care, pentru oamenii din vechime, foarte probabil, era o normă obișnuită a vieții.
Când meditația s-a încheiat, am mai rămas mult timp lângă pietre. Stejarii foșneau din frunze. Vântul trecea printre plăcile străvechi. S-a făcut uimitor de liniște. De parcă dolmenul nu mi-ar fi povestit o istorie despre trecut, ci mi-ar fi amintit ceva foarte important, care existase dintotdeauna în mine: capacitatea de a fi adevărat, de a simți și de a intra în contact direct cu viața.
Tocmai acest dar — puritatea — a devenit cel de-al doilea sens pe care ni l-a dezvăluit dolmenul „Nachovi Chairi” din valea Munților Sakar.
Autor: Валерий Катрук
65