MOLDOVENII.MD

Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna Plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a XI-a. Întoarcerea druizilor (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11

Câteva zile petrecute în Clubul Celtic ne-au dezvăluit treptat tot mai multe aspecte ale vieții din vale. Discuțiile cu Galina depășiseră de mult cadrul conversațiilor despre dolmene, sanctuare și arheologie. Tot mai des ajungeam să vorbim despre oamenii care, în prezent, se ocupă de conservarea culturilor străvechi, de cercetarea tradițiilor și de renașterea memoriei istorice. La un moment dat, Galina ne-a povestit că în Bulgaria există două centre principale legate de cultura celtică modernă. Primul se află aici, iar cel de-al doilea este asociat cu numele lui Suren Israilian din Burgas. Potrivit Galinei, în jurul acestor două centre s-a format, de-a lungul multor ani, o parte importantă a vieții culturale celtice din țară.

Am aflat că Suren vorbește bine limba rusă, astfel încât posibilitatea de a discuta direct cu el s-a dovedit deosebit de valoroasă. Până atunci, conversațiile noastre cu Galina se desfășuraseră într-un mod destul de neobișnuit: însoțitorul meu de călătorie, Serghei, care cunoștea limba bulgară, ne ajuta la nevoie cu traducerea, Galina însăși înțelegea câte ceva în limba rusă, iar eu reușeam, treptat, să deslușesc vorbirea bulgară. Uneori uitam că nu vorbesc bulgara, iar Galina, se pare, uita că nu știe rusa — și, într-un fel sau altul, tot reușeam să ne înțelegem foarte bine. Cu Suren, înțelegerea reciprocă s-a stabilit și mai repede: amândoi eram jurnaliști, astfel încât conversația a devenit imediat firească, profundă și cuprinzătoare. S-a dovedit a fi un om foarte deschis și comunicativ, gata să povestească mult și în detaliu. Am vorbit aproximativ două ore, trecând de la istorie la cultură, de la druidism la ecologie și la procesele sociale contemporane.

Foarte repede a devenit clar că Suren nu era doar un om interesat de istoria veche. El este președintele Asociației „Valori” din Burgas, care se ocupă de popularizarea culturilor străvechi ale Europei și, în special, a culturii celtice. În plus, Suren studiază la distanță la colegiul belgian de druidism New Order of Druids — NOD. De aceea, conversația a trecut aproape imediat de la subiectele generale la întrebările care mă preocupau de multă vreme. Prima dintre ele era simplă: dacă vechea tradiție druidică a dispărut de mult, atunci ce reprezintă mișcarea druidică modernă? Este o reconstrucție, un joc istoric, o încercare de a reproduce trecutul — sau este vorba despre ceva cu totul diferit?

Răspunsul s-a dovedit mult mai interesant decât mă așteptasem. Potrivit lui Suren, organizațiile druidice moderne nu încearcă deloc să convingă pe cineva că ar exista o linie neîntreruptă de transmitere a cunoștințelor din Antichitate până în zilele noastre. Dimpotrivă, majoritatea participanților la această mișcare înțeleg foarte bine că druidismul antic, ca instituție socială, a încetat să mai existe cu multe secole în urmă. Însă au dispărut druizii, nu cultura. S-au păstrat miturile, legendele și poveștile populare, s-au păstrat simbolurile, sărbătorile și anumite elemente ale concepției despre lume. Tocmai pe baza acestor fragmente de memorie, începând cu secolul al XVIII-lea, interesul pentru moștenirea celtică a început să renască treptat în Europa.

Conversația se îndepărta tot mai mult de istorie și se îndrepta spre viziunea asupra lumii. Suren povestea că mulți oameni percep în mod greșit druidismul modern drept o religie. În practică însă, pentru majoritatea participanților la această mișcare sunt mult mai importante nu dogmele și nici latura ritualică a problemei, ci un anumit mod de a privi lumea. Deosebit de interesantă s-a dovedit discuția despre sărbătorile tradiționale. Până atunci, eu percepusem asemenea festivaluri mai degrabă ca pe niște evenimente culturale sau forme de reconstituire istorică, însă Suren mi-a propus să le privesc altfel. Potrivit lui, sărbătorile tradiționale îndeplinesc o funcție mult mai profundă. Ele nu sunt doar divertisment, ci un fel de tehnologii pentru formarea anumitor stări interioare ale omului — uneori războinice, alteori sacre, uneori orientate spre rezolvarea unor sarcini strategice ale comunității, iar alteori spre dezvoltarea interioară a individului. Prin acțiuni comune, simboluri, muzică, ritualuri și trăiri împărtășite se formează anumite valori, modele de comportament și felul în care omul se raportează la lume. O asemenea perspectivă era cu totul nouă pentru mine.

M-au impresionat în mod deosebit proporțiile mișcării despre care vorbea Suren. Potrivit lui, în Europa de Vest au loc în mod regulat festivaluri și evenimente care adună zeci de mii de participanți. Unele dintre ele sunt vizitate de până la cincizeci de mii de persoane. Mișcări asemănătoare se dezvoltă activ în Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Franța și Germania, precum și în Statele Unite — în Texas, Arizona și în alte regiuni. În multe cazuri, asemenea inițiative beneficiază de sprijin nu doar din partea organizațiilor obștești, ci și a autorităților locale. Mai mult decât atât, renașterea culturilor populare devine astăzi treptat nu doar o preocupare a entuziaștilor, ci și un sector economic în toată regula. Există un interes public stabil, se organizează festivaluri, se creează programe educaționale și trasee turistice, se acordă granturi, funcționează fonduri de sprijin și apar noi locuri de muncă. Potrivit lui Suren, multe fonduri europene finanțează cu destulă disponibilitate proiecte legate de conservarea și renașterea patrimoniului popular.

Treptat, în mintea mea a început să se alcătuiască un mozaic curios. Înainte de această călătorie, percepeam multe dintre procesele contemporane ca pe niște fenomene complet independente unele de altele. Într-un loc au loc festivaluri de cultură populară, în altul se dezvoltă mișcarea ecologistă, undeva se vorbește despre drepturile râurilor, apar inițiative pentru protejarea pădurilor bătrâne și sunt discutate drepturile ecosistemelor, iar în altă parte crește interesul pentru istoria și tradițiile locale. Dar cu cât îl ascultam mai mult pe Suren, cu atât devenea mai puternică impresia că în fața mea se aflau părțile unui singur proces amplu.

Un loc aparte în conversație l-a ocupat tema ecologiei. Pentru mine a fost surprinzător să aud cât de firesc este integrată aceasta în mișcarea celtică modernă. Atitudinea grijulie față de natură nu este privită aici ca un simplu ansamblu de reguli și restricții, ci ca o parte inseparabilă a concepției despre lume. Prin festivaluri, jocuri, tradiții și practici comune, oamenilor li se transmite o atitudine respectuoasă față de plante, animale, minerale și față de lumea înconjurătoare în ansamblu. Nu prin prelegeri, interdicții și moralizări, ci prin trăire personală, sentimente și experiență. Atunci mi-am amintit numeroasele relatări din ultimii ani despre felul în care, în diferite țări, râurile primesc un statut juridic special, despre intensificarea discuțiilor privind drepturile naturii și despre apariția inițiativelor de protejare a ecosistemelor nu doar în folosul omului, ci și pentru ele însele.

Desigur, ar fi o simplificare prea mare să explicăm asemenea procese exclusiv prin influența culturii celtice. Lumea este organizată mult mai complex. Totuși, asemănarea dintre anumite idei era prea evidentă pentru a putea fi ignorată. Dacă omul nu se percepe drept stăpân al naturii, ci drept parte a acesteia, atunci și problema locului pe care îl ocupă un râu, o pădure sau un copac bătrân în sistemul general al vieții începe să arate cu totul altfel. Poate tocmai de aceea discuțiile despre drepturile naturii găsesc tot mai mult ecou în societatea contemporană.

În cursul conversației am atins și problema originii celților. Suren a povestit că astăzi există mai multe puncte de vedere asupra originii culturii celtice. El se simte personal mai apropiat de ideea potrivit căreia celții fac parte din marea familie indo-europeană a popoarelor. Tocmai de aceea, după părerea lui, anumite elemente ale concepției despre lume a druizilor pot fi înțelese mai bine prin studierea tradițiilor Indiei și a cunoștințelor brahmanilor, unde continuitatea vechilor concepții s-a păstrat într-o măsură mult mai mare. Suren a menționat separat și un alt detaliu neașteptat pentru mine: s-a dovedit că și în Moldova există oameni care studiază în mod profesionist cultura celtică în cadrul cercetării academice. El a promis că îmi va transmite mai târziu datele lor de contact.

Până în acel moment vorbeam deja de aproximativ două ore. Suren părea gata să continue încă mult timp, trecând de la un subiect la altul și dezvăluind mereu noi laturi ale mișcării celtice contemporane. Informația devenise însă atât de abundentă, încât la un moment dat am propus să facem o pauză, pentru a putea reflecta în liniște la toate cele auzite și a le asimila. Am făcut schimb de numere de telefon, ne-am adăugat reciproc pe toate rețelele sociale posibile și am convenit să continuăm neapărat comunicarea. Și, probabil, aceasta a fost una dintre cele mai neașteptate întâlniri ale întregii călătorii.

Am plecat în Bulgaria în căutarea dolmenelor, megalitilor și vechilor sanctuare, însă treptat ne întâlneam tot mai des nu doar cu trecutul. Vedeam cum acest trecut continuă să trăiască în prezent. Tocmai aceasta a fost, poate, cea mai interesantă descoperire a întregii călătorii. O cultură străveche poate dispărea ca formă istorică, își poate pierde instituțiile, limba și structurile de odinioară, însă memoria ei poate continua să trăiască în oameni, în idei, în sărbători, în concepția despre lume și chiar în întrebările pe care societatea contemporană și le adresează sieși. Iar dacă privim ceea ce se întâmplă tocmai din această perspectivă, discuția despre druizi se transformă, pe neașteptate, într-o discuție nu atât despre trecut, cât despre viitor.

Autor: Валерий Катрук