Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a XVI-a. Dolmenul egiptean: despre sănătate și arta de a simți viața (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11, Partea 12, Partea 13, Partea 14, Partea 15, Partea 16

Partea I. Prima întâlnire cu Dolmenul egiptean

După Mezek, îmi venea tot mai des gândul că această parte a călătoriei se apropia treptat de sfârșit. Nu pentru că am fi îndeplinit vreun plan stabilit dinainte — în fond, nici nu avuseserăm vreun plan propriu-zis. Întreaga călătorie se desfășura absolut spontan. Unele locuri deschideau pe neașteptate drumul către altele. Discuțiile întâmplătoare duceau la noi cunoștințe. Apelurile telefonice ne schimbau traseul. Indicatoarele de pe drum ne conduceau către monumente străvechi despre care, în dimineața aceleiași zile, nu știam încă nimic. Dar timpul trecea repede. Se apropia ziua de naștere a fiicei mele, iar eu plănuisem de la bun început să mă întorc mai devreme la Chișinău, pentru a reuși să stau acasă înainte de sărbătoare. De aceea, devenea tot mai evident că în fața noastră mai rămâneau doar ultimele zile ale șederii în Sakar. Tocmai atunci a apărut în această poveste încă un dolmen. Unul dintre cele mai îndrăgite de Galina. Acela pe care, în cadrul Clubului Celtic, îl numesc Egipteanul. Pe atunci nu știam încă faptul că tocmai el avea să-mi ofere ultima cheie a acestei călătorii. O cheie care îl privește pe fiecare om, indiferent de vârstă, cultură sau viziune asupra lumii. Cheia numită „Sănătate”.

În dimineața zilei precedente ne treziserăm aproape de granița cu Grecia. După cum am povestit deja, am pornit apoi înapoi, către Munții Sakar. Am traversat Rodopii de Est și, pe drum, am vizitat tumulul de la Mezek, despre care am scris separat. După-amiază, spre seară, am ajuns la Clubul Celtic, iar la scurt timp am pornit către unul dintre dolmenele pe care Galina îl numește Egipteanul. Ne-am întors abia după lăsarea întunericului. Acest dolmen are în cadrul clubului propria sa istorie — frumoasă și aproape mistică. Se află foarte aproape de club, la numai un kilometru și jumătate sau doi, pe poteci de munte. Galina ne-a însoțit puțin în munți, ne-a arătat direcția, ne-a dat câteva repere, iar mai departe eu și Serghei am continuat singuri. Am găsit dolmenul fără dificultate.

Și aproape imediat a devenit limpede că nu monumentul în sine era lucrul cel mai important. Da, este frumos. Da, impresionează prin vechimea sa. Dar nu acesta este lucrul care te uimește cu adevărat. Există locuri în care, literalmente din primele secunde, simți o forță interioară incredibilă. Nu una despre care vorbesc cărțile sau legendele, ci una pe care începi să o percepi cu propriul corp. Așa s-a dovedit a fi Dolmenul egiptean. Apropiindu-mă de el, am simțit imediat ceva straniu. A apărut senzația foarte clară a unei prezențe. Nu înfricoșătoare, ci, dimpotrivă, familiară și binevoitoare. Ca și cum alături s-ar fi aflat un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de foarte mult timp. Mi s-a părut absolut firesc să mă apropii, să-mi lipesc pieptul de piatra uriașă și să rămân nemișcat. Și, pe neașteptate, am constatat că nu-mi doream deloc să plec. Întregul corp se relaxa treptat și, în același timp, se umplea de o forță liniștită și blândă. Voiam doar să rămân acolo, fără să fac nimic, fără să caut nimic, ci numai să simt acest contact cu piatra. Era o stare aproape extatică de pace, atât de firească, încât este greu de explicat în cuvinte.

După un timp, mi-am dorit să intru în dolmen și să încerc să meditez. Serghei se așezase între timp chiar lângă portal și hotărâse să rămână afară. Am intrat, m-am așezat cât mai comod și am înțeles aproape imediat că planurile mele aveau să fie tulburate de stăpânii nemiloși ai acestui loc — țânțarii. Soluția împotriva insectelor zăcea liniștită în mașină și s-a dovedit complet inutilă tocmai pentru că uitasem să o folosesc din timp. Țânțarii s-au năpustit asupra mea cu un asemenea entuziasm, de parcă așteptaseră exact acel moment. Dar, dintr-un motiv greu de explicat, nu voiam deloc să plec. Dimpotrivă, în mine a apărut un soi de încăpățânare. „Nu, nu se poate, mi-am spus. Dacă tot am venit, voi încerca măcar să stau puțin.” Timp de cincisprezece minute, poate chiar douăzeci, am continuat să stau în interiorul dolmenului, sperând că țânțarii se vor liniști, vor dispărea sau își vor pierde măcar interesul față de mine. Firește, acest lucru nu s-a întâmplat. Și tocmai atunci a început, pe neașteptate, una dintre cele mai neobișnuite conversații interioare ale întregii călătorii.

În imaginația mea, alături parcă a apărut un bătrân foarte vechi și vesel. Dinspre el venea o senzație uimitoare de liniște, bunăvoință și apropiere aproape familială. Nu mă povățuia și nu încerca să lase impresia unui înțelept. Dimpotrivă, vorbea ușor, ca și cum ne-am fi cunoscut de foarte mult timp. În vocea lui se simțeau mereu un zâmbet blând, o ironie ușoară și o tachinare prietenească. L-am întrebat în gând: „Mă întreb cum a fost pentru tine în clipa trecerii?” Bătrânul a zâmbit amuzat. „Pentru mine a fost mult mai bine decât pentru tine. Pe tine, sărmanul, te mușcă țânțarii. Iar când am rămas aici cu totul singur, în ultima clipă a trecerii, înăuntru nu mai erau nici țânțari, nici muște. Era un confort deplin.”

După aceea, conversația parcă a prins viață de la sine. Vorbeam despre tot felul de nimicuri, uneori râdeam, alteori pur și simplu tăceam. La un moment dat, m-a privit cu un zâmbet șiret și a spus cât se poate de firesc: „Ei, pielosule… Cum este viața în trup?” Tocmai cuvântul „pielosule” a sunat atât de neașteptat, încât am izbucnit fără voie în râs. Nu era nici urmă de batjocură sau superioritate. Dimpotrivă, suna cald și prietenos, ca atunci când cineva îl tachinează pe un apropiat. Treptat, mi-am dat seama că aproape nu mai acordam atenție mușcăturilor. Mult mai importantă devenise însăși senzația acestei întâlniri neașteptate.

Când ne întorceam, Serghei mi-a povestit că în cazul lui totul se desfășurase cu totul altfel. Se așezase liniștit chiar lângă portalul dolmenului, intrase aproape imediat într-o stare foarte profundă de pace și, în tot acel timp, nu-l mușcase niciun țânțar. Vorbea despre o senzație rară de liniște interioară și despre o uimitoare stare de desfătare. În cazul meu, totul se întâmplase exact invers. Nu avusesem atunci niciun fel de revelații deosebite. Țânțarii reușiseră să-mi lase drept amintire nenumărate urme. Și totuși, în mod ciudat, mă întorceam absolut fericit. Aveam senzația că întâlnisem un prieten foarte vechi, pe care nu-l mai văzusem de mulți, foarte mulți ani.

Partea a II-a. Dimineața și experiența principală

Dar lucrul cel mai interesant s-a petrecut dimineața. M-am trezit în jurul orei cinci, ca de obicei. De-a lungul multor zeci de ani, ritualul meu de dimineață aproape că nu s-a schimbat. Mai întâi fac un complex de exerciții de tensegritate, pentru punerea în mișcare a energiei și aducerea corpului într-o stare activă. Apoi urmează scăldatul. De această dată — în piscina Clubului Celtic. După aceea, meditația taoistă, dedicată contemplării sensurilor fundamentale, a sarcinilor mele și acordării interioare pentru ziua care urma. Iar apoi încă o meditație — de această dată nu asupra sensurilor, ci asupra zilei înseși. Când întregul ritual s-a încheiat, soarele abia începea să urce deasupra orizontului. Stăteam pur și simplu și le permiteam ochilor să se bucure de lumina blândă a dimineții, de senzația acelui ceas timpuriu și de nașterea lentă a unei noi zile. Era o stare deosebită: nu doar să privești răsăritul, ci să-l simți cu întregul corp.

Apoi m-am apropiat de Serghei și l-am întrebat: „Mai dormi?” Mi-a răspuns că, desigur, avea să mai doarmă puțin. „Bine, atunci dau o fugă până la Dolmenul egiptean.” De această dată, picioarele parcă mă purtau singure pe poteca deja cunoscută. Când am ajuns din nou la dolmen, totul în jur mi s-a părut în același timp familiar și cu totul nou. Am intrat. Și aproape imediat am simțit din nou prezența aceluiași bătrân vesel. „O, pielosule… Mă bucur să te văd. Ei, cum este viața în trup? Nu te strâng dinții?” Părea că bătrânul se bucura pur și simplu de posibilitatea de a continua conversația noastră din ajun.

La un moment dat, m-am întrebat cum este să fii în afara corpului. Ce înseamnă să rămâi conștiință, dar să nu mai ai piele, mușchi, respirație, durere, oboseală și toate acele senzații care ne însoțesc în fiecare clipă? L-am întrebat în gând despre acest lucru. Și atunci a apărut senzația că bătrânul nu a încercat să-mi explice nimic prin cuvinte, ci mi-a permis pur și simplu, pentru o clipă, să ating starea lui. Desigur, nu era cunoaștere, dovadă sau convingere. Era mai curând o imagine, o experiență, o stare interioară imposibil de măsurat sau verificat. Acolo nu exista durere. Nu exista oboseală. Nu existau țânțari. Nu exista greutatea mușchilor după urcarea pe munte. Totul părea uimitor de ușor și liber. Dar aproape imediat a venit o altă înțelegere. Odată cu toate neplăcerile dispărea și un număr uriaș de trăiri uimitoare. Dispărea atingerea vântului pe piele. Dispărea mirosul pelinului. Dispărea senzația pietrei calde. Dispărea gustul apei după un drum lung. Dispăreau senzația respirației, a mișcării, a căldurii soarelui și a propriei inimi. Și atunci am înțeles dintr-odată ce dar incredibil este însuși trupul.

După aceea, atenția mea s-a îndreptat pe neașteptate spre interior. Mi-am simțit spatele, tălpile, abdomenul, respirația, pulsarea sângelui, încordarea și relaxarea unor mușchi. Și am înțeles dintr-odată că percepeam simultan zeci, poate chiar sute de procese diferite în propriul corp. Lucrul cel mai uimitor era că fiecare dintre aceste senzații era interesantă în felul său. Dar ne obișnuim atât de mult cu fluxul neîntrerupt al semnalelor corporale, încât aproape încetăm să le mai observăm. O cantitate enormă de senzații se transformă pentru noi într-un fundal fără chip. Este suficient să te oprești și să-ți îndrepți atenția înăuntru, pentru ca acest fundal obișnuit să se descompună în nenumărate voci distincte. Atunci devine limpede că nu avem în față o singură stare generală, ci o întreagă orchestră de senzații, fiecare purtând propria informație.

Parcă aș fi călătorit prin propriul corp și aș fi descoperit acolo un univers întreg. Durerea poartă informație. Oboseala poartă informație. Mirosul poartă informație. Căldura poartă informație. Atingerea poartă informație. Totul devine un limbaj prin care trupul vorbește neîncetat cu conștiința. După un timp, am simțit nevoia să mă ridic și să fac un complex de exerciții de tensegritate. Niciodată până atunci nu le executasem atât de conștient. Fiecare mișcare era însoțită de senzații vii. Nu doar vedeam lumea — simțeam însuși procesul percepției. După ce am încheiat complexul, m-am întins din nou și am continuat să-mi cercetez propriile senzații. Mă fascina literalmente descoperirea că în mine exista o lume atât de vastă și de diversă, pe care înainte aproape că nu o observasem.

Apoi m-am mișcat din nou și am revenit iar la nemișcare. Mișcarea și repausul au început să se completeze în mod firesc. Fiecare exercițiu deschidea noi senzații, iar fiecare oprire îmi permitea să le privesc mai atent. Starea era atât de profundă și captivantă, încât am pierdut complet noțiunea timpului. Mi se părea că trecuseră aproximativ patruzeci de minute. Când m-am uitat la ceas, am constatat că mă aflam acolo de aproape două ore.

Înainte de plecare, am rămas mult timp lângă monumentul străvechi. Mi-am exprimat în gând profunda recunoștință față de acea ființă care îmi dăruise această experiență incredibilă. I-am spus că m-aș bucura dacă ar dori vreodată să vină la mine în vise și reverii și mi-am promis că îl voi evoca și eu ori de câte ori, în tumultul vieții, voi găsi o clipă liberă. Apoi mi-am luat rămas-bun, am mulțumit dolmenului și am pornit înapoi.

Partea a III-a. Întoarcerea și concluzia principală

Drumul în jos a durat aproximativ o jumătate de oră, dar meditația continua. Simțeam fiecare pas. Simțeam fiecare inspirație. Vântul atingea pielea, iar mirosurile ierburilor și ale pământului încălzit deveneau parte dintr-un singur flux de senzații. Undeva, departe, deasupra munților, s-a auzit strigătul unei păsări de pradă, iar acel sunet parcă mi-a străbătut întregul corp. Nu coboram pur și simplu pe poteca de munte — trăiam fiecare pas ca pe un eveniment de sine stătător.

Atunci mi-am amintit povestea spusă de Galina. Cu mulți ani în urmă, venise la ea un bărbat din Germania și îi ceruse să-l ajute să găsească Dolmenul egiptean. Cererea lui părea stranie fie și numai pentru faptul că nu mai fusese niciodată în acele locuri și nu o cunoștea nici pe Galina, nici pe oamenii din Clubul Celtic. Mai mult decât atât, îi numea pe nume, deși nu se întâlniseră niciodată. La început, Galina i-a spus că nu cunoșteau niciun Dolmen egiptean. Dar bărbatul susținea cu încredere că putea indica pe hartă zona aproximativă și cerea doar să fie ajutat să ajungă acolo. El explica faptul că văzuse toate acestea în timpul unor revelații, pe când se afla acasă, în Germania.

Au pornit în munți și, urmând aproape întocmai indicațiile lui, au găsit într-adevăr un dolmen despre existența căruia nu știau nimic. Tocmai după aceea au început să-l numească Egipteanul. Mai târziu, s-a aflat că acel om suferea de o gravă boală oncologică. Din câte am înțeles din povestirea Galinei, medicii nu-i dădeau prognoze prea încurajatoare. Cu toate acestea, după un timp, boala s-a retras.

Nu știu cât de literal ar trebui privite asemenea istorii și dacă vindecarea lui poate fi legată anume de acest loc. Nu consider corect ca astfel de povestiri să fie transformate în dovezi medicale sau să se tragă din ele concluzii universale. Dar, după experiența trăită lângă Dolmenul egiptean, mi-a venit în minte un gând simplu. Este posibil ca atenția față de propriul corp, capacitatea de a-i auzi semnalele, de a observa cele mai fine schimbări și de a trăi într-un contact permanent cu propriile senzații să aibă într-adevăr o uriașă forță vindecătoare. Nu una magică, nu una care să înlocuiască medicii, tratamentul sau bunul-simț, ci acea forță profundă care apare atunci când omul încetează să mai fie un străin pentru propriul corp.

Tocmai aici sănătatea mi s-a arătat pentru prima dată nu ca absență a bolii și nici ca un set de indicatori medicali. Ea mi s-a înfățișat ca puterea de a simți viața. În respirație. În mișcare. În lumina soarelui pe piele. În mirosul pelinului. În activitatea mușchilor. În bătăile inimii. În întreaga bogăție a senzațiilor care îl însoțesc pe om în fiecare clipă. Am înțeles, de asemenea, cât de ușor poate omul să piardă această legătură. Ne obișnuim cu trupul la fel cum ne obișnuim cu pereții propriei case. Încetăm să-l mai observăm până când începe să ne doară ceva. Îl folosim ca pe un instrument, dar aproape că nu-l ascultăm. Și totuși, el vorbește neîncetat cu noi în propriul său limbaj.

Un alt gând mi-a venit deja pe drumul de întoarcere. De obicei, sănătatea este percepută ca o anumită stare: fie omul este sănătos, fie nu este. Dar aici, pentru prima dată, mi s-a părut că sănătatea seamănă mai degrabă cu o resursă care poate fi dezvoltată aproape la nesfârșit. Putem cunoaște tot mai profund posibilitățile propriului corp, îi putem înțelege tot mai bine limbajul, îi putem simți tot mai fin semnalele și putem interacționa cu el într-un mod tot mai armonios.

Poate că sănătatea nu este un punct final la care ajungem într-o zi. Poate că este o întreagă direcție de dezvoltare a omului, la fel de nesfârșită precum cunoașterea lumii, cunoașterea de sine sau desăvârșirea caracterului. Nu o stare pe care o dobândești o dată pentru totdeauna și apoi nu te mai gândești la ea, ci un proces viu, care cere atenție, curiozitate, respect și dialog permanent cu tine însuți. Și poate că tocmai de aceea ultima cheie a acestei călătorii a fost sănătatea. Nu ca luptă împotriva bolilor. Nu ca încercare de a prelungi viața cu orice preț. Ci ca artă de a o simți — profund, atent, cu recunoștință și cu întregul trup.

Autor: Валерий Катрук