MOLDOVENII.MD

Pe drumul sanctuarelor străvechi: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a XIII-a. Sanctuarul Paleokastro: Slavă Cerului veșnic(+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11, Partea 12, Partea 13

După câteva zile petrecute printre dolmenele din Sakar, după lungile conversații de seară din Clubul Celtic și reflecțiile despre culturile străvechi, a venit dimineața care ne-a adus următoarea cheie a călătoriei noastre. Fiecare dintre cheile precedente fusese legată de un anumit loc și de propria sa imagine. Prima ni s-a deschis încă în templul Cybelei și a fost legată de înțelegerea naturii energiei feminine — marea forță capabilă să nască materia, să o hrănească și să întruchipeze viața în întreaga diversitate a formelor sale. Apoi, dolmenul „Nacevi Chairi” a vorbit despre puritate și sinceritate. Următorul flux a revelat generozitatea. Sanctuarul „Evджika” ne-a adus înțelegerea iubirii ca forță a creației, iar dolmenul aflat în apropiere ne-a deschis frumusețea și responsabilitatea omului față de lume. Acum venise rândul următoarei chei. Iar această cheie s-a dovedit a fi Cerul.

Am pornit spre sanctuarul Paleokastro — un loc pe care, în glumă, dar în același timp cu toată seriozitatea, i l-am prezentat lui Serghei drept Piața Roșie a întregii regiuni. Desigur, comparația este convențională. În valea Sakarului există numeroase sanctuare și fiecare dintre ele, după cum mi se pare, îndeplinea cândva propria sa funcție. Unele puteau fi legate de inițierea băieților în rândul bărbaților, altele — de pregătirea femeilor pentru maternitate, iar altele — de ritualurile de trecere și de cele mai importante evenimente din viața comunității. Dar Paleokastro este perceput altfel. Nu este doar încă un sanctuar. Este un centru. Un loc în care, după cum mi se pare, erau aduse cele mai înalte laude Cerului, Soarelui, Vieții și existenței însăși.

Din primele clipe, în interior răsuna aceeași frază: „Slavă Cerului veșnic”. Tocmai ea a devenit laitmotivul lăuntric al întregii noastre șederi în acest loc. Am lăsat mașina în munți, iar mai departe am mers pe jos aproximativ un kilometru și jumătate, pe potecă. Însă drumul însuși devenise deja parte a celor ce se petreceau. Peste tot strălucea pirita. Părea că pământul însuși era pătruns de scântei argintii. Străluia solul. Străluceau pietrele. Chiar și trunchiurile copacilor reflectau pe alocuri lumina soarelui. De-a lungul potecii se întindeau creste de aflorimente de cuarț — albe, rozalii, pe alocuri verzui. Totul în jur strălucea. Pădurea era alcătuită din pini și stejari, iar aerul era plin de mirosul rășinos al acelor de pin, de aroma pietrei încălzite și de acel miros aparte care se simte în apropierea piritei. Încă de pe drum apărea senzația că spațiul îl acordă treptat pe om la un alt ritm, mai înalt.

Când am ajuns la sanctuar, s-a petrecut ceva destul de amuzant. Doi bărbați adulți și serioși s-au cățărat aproape o oră pe stânci ca niște copii. Alergam, ne cățăram, cercetam cupele, priveam în crăpături și nu ne puteam ascunde încântarea față de ceea ce vedeam și simțeam. Era ca și cum spațiul însuși ne umplea de energie. În acel loc exista o ușurință uimitoare, care îi reda omului capacitatea de mult uitată de a se bucura de lume în mod direct, fără explicații și fără motiv.

Abia după un timp a început pregătirea pentru meditație. În partea centrală a sanctuarului se află locul principal — o vatră uriașă, înconjurată de o cupă cioplită în stâncă. Deasupra ei se înalță o piatră care parcă arată cu degetul direct spre cer. Când o privești, apare impresia că însăși arhitectura sanctuarului indică direcția conștiinței umane. Nu în jos, spre pământ și cotidian. Nu înainte, spre obișnuitele scopuri pământești. Ci în sus — spre Cer, Soare, stele și acea adâncime infinită a universului pe care omul o vede cu ochii, dar pe care rațiunea sa nu este capabilă să o cuprindă până la capăt.

Pe locul străvechii vetre am aprins lumânări. Din nou au început să ardă mirodeniile, iar firele subțiri de fum parfumat au plutit încet deasupra cupei de piatră, dizolvându-se în aerul însorit. Am pornit muzică solemnă la o boxă puternică JBL. Au răsunat tobele și flautele. Flăcările lumânărilor, fumul de tămâie, muzica și cupele cioplite în stâncă s-au unit într-un singur spațiu, iar sanctuarul parcă a prins viață.

Înainte de începerea meditației, fiecare dintre noi a înconjurat Paleokastro și și-a ales propriul loc — acolo unde voia să stea, să se întindă, să privească cerul sau pur și simplu să fie. Eu m-am așezat în interiorul uneia dintre cupele cioplite în stâncă. Piatra era caldă de la soare. Dedesubt se întindeau Munții Sakar. Iar gândul se ridica deja tot mai sus — spre Cer, spre lumină, spre Soare. În interior continua să răsune același imn: „Slavă Cerului veșnic”.

La începutul meditației, parcă a răsunat o frază care a indicat direcția întregii experiențe ce avea să urmeze: „Tot ceea ce vei simți — vei vedea. Tot ceea ce vei vedea — vei înțelege. Tot ceea ce vei înțelege — vei dobândi”.

Gândul continua să se înalțe tot mai sus. În centrul pieptului a început să se adune o anumită moleșeală aparte. Se răsucea ca un vârtej, căpăta forță, devenea tot mai densă, de parcă înăuntru se întindea treptat o coardă invizibilă. La un moment dat, ceva parcă s-a rupt — nu dureros, ci eliberator, ca și cum s-ar fi deschis o barieră interioară ținută multă vreme sub tensiune. Atunci, moleșeala s-a transformat într-o căldură dulce, aproape fizic perceptibilă, care a început să se răspândească încet prin întregul corp. Umplea pieptul, umerii, brațele, abdomenul, picioarele, pătrunzând în fiecare celulă și dizolvând tensiunea. Iar spiritul continua să se înalțe. Tot mai sus. Tot mai departe. Până când a ajuns la Soare.

Tocmai acolo a apărut pe neașteptate o amintire din copilărie. Cu foarte mult timp în urmă, mergeam printr-o vale uriașă, scăldată în lumină. Îmi era cald. Încercam să mă ascund de razele soarelui. Dar, la un moment dat, mi-am ridicat privirea și am văzut Soarele. Nu doar m-am uitat la el, ci l-am văzut cu adevărat. Ca pe o uriașă stea de foc pe cer. Ca pe izvorul luminii care umple de viață totul în jur. Atunci m-a cuprins o încântare profundă. O adevărată încântare copilărească în fața atingerii a ceva măreț. Iar acum, după decenii, acel sentiment s-a întors. Amintirea copilăriei și fluxul clipei prezente s-au unit. Am văzut din nou Soarele — la fel de limpede, direct și sincer. Iar înăuntru răsuna din nou: „Slavă Cerului veșnic”.

Treptat a început să se dezvăluie și o înțelegere mai profundă a imaginii Cerului. Dacă Pământul, materia vie și tot ceea ce este capabil să nască sunt percepute ca spațiul Marii Mame, ca acea energie feminină care ni s-a revelat pentru prima dată în templul Cybelei, atunci Cerul a apărut ca energia Tatălui. Nu în sens literal, trupesc, ci ca spațiu al sensurilor superioare, al principiilor și legilor universului. Pământul naște formele, le hrănește, le oferă trup și posibilitatea de a trăi. Cerul pare să le transmită direcția, intenția și sensul. În el se simțea nu atât materia, cât ideea. Nu atât nașterea formei, cât acea ordine nevăzută potrivit căreia forma apare, se dezvoltă și își ocupă locul în lume.

Tocmai în acel moment a răsunat cu o claritate deosebită încă un gând:

întreaga măreție și întreaga frumusețe a planetei Pământ sunt voința și rânduiala Cerului.

Nu ca o putere exterioară care conduce lumea de la distanță, ci ca un plan nevăzut întrupat în materie. În contururile munților. În curgerea râurilor. În succesiunea anotimpurilor. În respirația pădurilor. În mișcarea norilor. În capacitatea vieții de a apărea, de a se dezvolta și de a se transforma fără încetare. Pământul reprezenta forma. Cerul — sensul așezat în această formă. Și numai prin unirea lor se năștea deplinătatea lumii.

Cerul a apărut ca spațiu al supranaturalului, ridicându-se deasupra realității pământești obișnuite. Nu ca negare a acestei realități, ci ca o continuare nevăzută a ei. Tocmai acolo par să existe acele sensuri care nu pot fi atinse cu mâna, dar pe care omul le poate simți cu spiritul. Lumea viselor și a reveriilor. Lumea imaginației. Lumea imaginilor care vin noaptea, în meditație, în creație și în rarele momente de revelație lăuntrică. Cu ochii, omul vede stelele și adâncimea cosmosului. Rațiunea încearcă să-și imagineze Universul infinit, dar nu este capabilă să-i cuprindă natura. Și totuși, conștiința interacționează cu această infinitate — prin vise, reverii, călătorii interioare, revelații și acel fior de nespus care apare atunci când ne ridicăm privirea spre stele.

Omul modern trăiește de obicei în spațiul lucrurilor, al sarcinilor, al orașelor, al zidurilor, al drumurilor și al ecranelor. Dar este suficient să-și ridice ochii spre cer pentru ca scara obișnuită să se destrame. Înaintea noastră nu se deschide doar spațiul aerului de deasupra capului. Vedem adâncimea cosmosului. Vedem lumina stelelor care a călătorit spre noi timp de mulți ani. Vedem abisul a cărui natură conștiința noastră aproape că nu o înțelege. Și totuși, o parte din om îl recunoaște. Spiritul parcă simte că nu aparține doar pământului și trupului, ci și acestui spațiu infinit al sensurilor.

La un moment dat, conștiința parcă s-a întors, iar eu am văzut ceea ce se petrecea dintr-un alt punct de vedere — dinspre Soare. De acolo se vedea planeta. Pe planetă — Bulgaria. În Bulgaria — Munții Sakar. În munți — sanctuarul Paleokastro. Iar în centrul sanctuarului — un om întins într-o cupă caldă de piatră. Eu însumi.

Dar de la acea înălțime nu se deschidea doar spațiul. Se deschidea însăși măsura lucrurilor.

De acolo devenea limpede ce anume pe planetă luminează cu adevărat și încălzește viața și ce doar strălucește, atrăgând atenția asupra sa, fără să ofere lumină și încălzindu-se doar pe sine. Ce se află în ordinea generală a universului și participă la marele circuit al vieții și ce încearcă să existe numai pentru propriul folos. Ce are valoare adevărată și ce doar pare valoros atât timp cât îl privești de aproape.

De pe Pământ este ușor să confunzi strălucirea cu lumina.

Din Cer, între ele nu mai este posibilă nicio confuzie.

Numai de acolo se deschide întreaga măreție a universului, în toată deplinătatea sa. Devine vizibil ce răsună în simfonia comună a lumii, unindu-se cu ea și amplificând-o, și ce se desprinde din ea, tulburând armonia generală. Ce slujește vieții. Ce îi susține mișcarea. Ce transmite mai departe lumina primită. Și ce o păstrează numai pentru sine.

Poate tocmai de aceea îi este atât de greu omului să stabilească adevărata valoare a lucrurilor câtă vreme rămâne prins în propriile dorințe, temeri și atașamente. Prea multe lucruri orbesc prin strălucirea lor apropiată. Dar este suficient ca mintea să se ridice mai sus pentru ca sclipirea exterioară să-și piardă puterea, iar lumina interioară să devină vizibilă.

Această priveliște era în același timp uimitoare și firească. Dar și mai neobișnuit s-a dovedit ceea ce a urmat. Treptat, conștiința aflată lângă Soare și conștiința aflată în trup au început să se apropie. Una se afla în Ceruri. Cealaltă — pe stâncă, printre munți. Și deodată s-au unit. Au devenit un singur întreg. Ca și cum ar fi dispărut granița dintre observator și ceea ce este observat, dintre om și lume, dintre Cer și Pământ.

Această stare este greu de descris în cuvinte. I se potrivește o singură formulare: m-am conștientizat și m-am umplut de deplinătate. Tocmai atunci a devenit deosebit de limpede că Cerul nu este doar spațiul de deasupra omului. Este și dimensiunea interioară a propriului său spirit. Tot ceea ce este capabil să-și imagineze, să vadă în vis, să simtă într-o revelație și să înțeleagă drept lege superioară pare să-l unească cu acest spațiu ceresc. Omul privește stelele în exterior, dar în același timp le poartă reflexia în sine.

Treptat, fluxul a început să se stingă, dar cheia acestui loc devenea tot mai limpede. La început, călătoria ne-a deschis natura energiei feminine — forța Marii Mame, capabilă să nască materia și să întruchipeze viața. Apoi ne-a vorbit despre puritate, generozitate, iubire și frumusețe. Acum, Paleokastro ne-a deschis Cerul — principiul masculin al sensului, direcției, legii și planului. Acea verticală care îi permite omului nu doar să trăiască și să simtă, ci și să înțeleagă pentru ce există, încotro se îndreaptă și căror legi încearcă să le corespundă.

Poate tocmai pentru aceasta au fost create asemenea sanctuare. Pentru ca omul, măcar uneori, să înceteze să mai privească doar înaintea pașilor săi, să înceteze să mai vadă numai treburile cotidiene, propriile supărări, temeri și neliniști. Pentru ca el să-și ridice capul și să-și amintească unde se află cu adevărat. Nu doar într-un oraș. Nu doar într-o țară. Nu doar pe un continent. Ci pe o planetă care zboară prin cosmosul infinit în jurul unei uriașe stele de foc.

Pentru ca, ridicându-se măcar pentru o clipă deasupra propriei existențe, să vadă deosebirea dintre lumină și strălucire. Dintre ceea ce încălzește cu adevărat lumea și ceea ce doar sclipește pentru sine. Dintre ceea ce devine parte a marii simfonii a universului și ceea ce îi tulbură armonia.

Și atunci nu mai rămâne decât să rostești o singură frază, care transmite mai bine decât orice explicație sensul sanctuarului Paleokastro:

Slavă Cerului veșnic.