MOLDOVENII.MD

Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar Partea a XV-a. Tumulul de la Mezek: despre caracter și corabia destinului omenesc (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11, Partea 12, Partea 13, Partea 14, Partea 15

Dimineața ne-a întâmpinat în Ivailovgrad. În seara precedentă ajunseserăm aici destul de târziu, după vizita la Gluhite Kamăni, întâlnirea cu un vechi prieten al lui Serghei și lungile discuții despre Rodopii de Est. Am înnoptat la hotelul cu nume simbolic „Trakia”, iar dimineața am hotărât să nu ne grăbim. În fața noastră se întindea drumul de întoarcere spre Munții Sakar, așa că mai aveam timp să cunoaștem în liniște orașul.

Ivailovgrad s-a dovedit a fi un loc cu un caracter aparte. Aici se simte apropierea de graniță. De fapt, Grecia se află foarte aproape. Munții înconjoară orașul din toate părțile, iar atmosfera este vizibil diferită de cea pe care o întâlniserăm în alte locuri din Bulgaria. Ne-am plimbat fără grabă pe străzi, am băut o cafea, am stat de vorbă cu localnicii, am trecut pe la muzeu și am încercat să aflăm tot ceea ce ne putea ajuta să înțelegem istoria acestor locuri.

Ne-a surprins în mod deosebit faptul că chiar în piața centrală a orașului se află Clubul Tracic. Acest lucru mi-a amintit imediat de Sakarți, unde există un Club Celtic. Aici însă totul era legat de un alt strat cultural — moștenirea vechii Tracii. Ni s-a spus că proprietarul clubului este un interlocutor fascinant și un adevărat cunoscător al regiunii. Dacă ne-am fi dorit, l-am fi putut găsi fără dificultate. Dar era duminică, timpul era limitat, iar drumul ne aștepta. Așa că am hotărât să lăsăm această întâlnire pentru următoarea noastră vizită.

În jurul prânzului am pornit din nou la drum. Șoseaua ne scotea treptat din Rodopii de Est. Munții rămâneau în urmă. Mașina cobora încet de pe serpentinele munților spre porțiunile mai liniștite de câmpie. La un moment dat, în fața noastră a apărut un indicator rutier pe care scria: „Mezek”. Ne-am privit unul pe celălalt. Până acasă mai era destul de mult, dar aveam suficient timp, iar hotărârea a venit de la sine: de ce să nu facem un mic ocol? Câteva minute mai târziu, mașina părăsea deja drumul principal, îndreptându-se spre un alt monument al lumii vechi.

Prima impresie a fost neașteptată. În fața noastră nu se afla nici un palat impunător, nici un templu grandios. Era doar un deal împădurit. Pantele lui erau acoperite cu iarbă, tufișuri și stejari bătrâni, impresionanți. Dacă nu ai ști dinainte ce se ascunde sub acest deal, ai putea trece pe lângă el fără să bănuiești vreodată că în interiorul lui se află unul dintre cele mai cunoscute monumente ale vechii Tracii. Tocmai acest lucru impresiona cel mai mult. Sub coroanele uriașilor stejari, într-un peisaj cât se poate de obișnuit, era ascunsă o construcție veche de peste două mii de ani.

Tumulul de la Mezek este unul dintre obiectivele importante ale traseului turistic „Magia Rodopilor de Est”. Acest itinerar reunește cele mai valoroase monumente ale regiunii și oferă posibilitatea de a privi istoria acestor locuri nu ca pe moștenirea unei singure civilizații, ci ca pe o imagine alcătuită din numeroase straturi culturale, formate de-a lungul a mii de ani.

Cu mult înainte de apariția regatelor tracice cunoscute astăzi, în Munții Sakar și în Rodopii de Est trăiau oameni care ridicau așezări, amenajau spații sacre și construiau impresionante monumente din piatră. Arheologii descoperă aici urme ale culturilor neolitice, eneolitice, ale epocii bronzului și ale începutului epocii fierului. Numele multora dintre aceste comunități străvechi nu au ajuns până la noi. Au rămas doar pietrele pe care le-au ridicat, drumurile, platformele rituale, nișele săpate în stâncă și monumentele megalitice, însă despre felul în care se numeau sau despre modul în care înțelegeau lumea știm foarte puțin.

Mai târziu, peste acest fundament străvechi s-a dezvoltat marea civilizație a Traciei. De aceea, Rodopii de Est și Munții Sakar nu pot fi reduși doar la epoca tracică, chiar dacă moștenirea tracilor este cea mai vizibilă și cea mai bine cunoscută. În același spațiu coexistă monumente aparținând unor epoci diferite: megaliții și dolmenele din Sakar, sanctuarele rupestre, complexele de cult, fortificațiile, vechile așezări și, mai târziu, construcțiile din perioada antică și medievală.

Traseul leagă Dolni Glavanak, cu monumentele sale megalitice, Mezek, cu impresionantul tumul și fortăreața medievală, Ivailovgrad și vechile sale situri istorice, Strandjevo, cu nișele săpate în stâncă, Perperikon — cel mai mare complex rupestru cu multiple straturi istorice din Bulgaria, Tatul, Benkovski, colecțiile arheologice din Kardjali și Zlatograd, unde istoria îndepărtată se împletește treptat cu cultura tradițională a Rodopilor.

Tocmai de aceea, încă de la intrarea spre tumul, vizitatorii sunt întâmpinați de mari compoziții artistice reprezentându-i pe Orfeu, Cybele, Bendis, regele Midas și alte personaje ale mitologiei antice. Ele nu spun povestea unui singur monument. Mai degrabă, deschid în fața călătorului o amplă panoramă a culturilor și credințelor care s-au succedat pe aceste meleaguri. Astfel, Mezek devine una dintre porțile de intrare într-o lume uriașă, străveche, alcătuită din numeroase straturi istorice și încă plină de mistere.

Tumulul de la Mezek este considerat unul dintre cele mai importante monumente tracice din sudul Bulgariei și este datat aproximativ în secolele al IV-lea–al III-lea înaintea erei noastre. În interior se află un impresionant complex din piatră, alcătuit dintr-un coridor lung și mai multe încăperi construite din blocuri uriașe, atent prelucrate. Aici au fost descoperite numeroase artefacte, iar una dintre cele mai cunoscute descoperiri este o statuie din bronz reprezentând un mistreț aproape în mărime naturală. Au fost găsite, de asemenea, podoabe din aur și alte obiecte care mărturisesc nivelul înalt al meșteșugurilor și culturii oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de două milenii.

Când ne-am apropiat de intrare, în jur erau destul de mulți oameni. Turiștii intrau și ieșeau, ghizii povesteau, iar vocile răsunau pretutindeni. Pentru o clipă am avut impresia că aici este mereu atât de aglomerat. De aceea am hotărât să nu mă grăbesc. M-am retras puțin în umbra pădurii, m-am așezat și pur și simplu m-am odihnit după drum.

După vreo douăzeci sau treizeci de minute m-am întors. Și am descoperit că nu mai era absolut nimeni. Nimeni. De parcă locul se golise pe neașteptate anume pentru mine. Eram deja desculț. M-am apropiat de ușa masivă, am deschis-o și am intrat. Coridorul se afunda înainte prin masa tumulului. Apoi a apărut prima încăpere. După aceea — a doua. Iar apoi sala principală. Cu cupolă. Spațioasă. Uimitor de bine păstrată. Cel mai ciudat era sentimentul de prospețime al pietrei. Aveam impresia că aceste ziduri fuseseră ridicate nu cu două mii cinci sute de ani în urmă, ci cu doar câteva luni înainte.

Înăuntru era răcoare. Liniște. Un gol desăvârșit. M-am așezat pe o piatră și aproape imediat am simțit acea stare familiară. Fluxul interior a început încet să se desfășoare. Gândurile deveneau tot mai liniștite. Conștiința se adâncea. Și, pe neașteptate, mi-a venit dorința de a practica același complex de Tensegrity pe care îl făcusem cu câteva zile înainte în muzeul Templului zeiței Cybele. De obicei, acest complex durează aproximativ douăzeci–douăzeci și cinci de minute. Exact așa s-a întâmplat și acum. După aceea am rămas pur și simplu așezat. Ascultam tăcerea. Observam senzațiile. Reflectam. A mai trecut ceva timp. Probabil încă o jumătate de oră. Și în tot acest răstimp în interiorul tumulului nu a intrat nici măcar o singură persoană.

În tot acest timp, Serghei studia artefactele și panourile informative aflate într-o altă zonă. Iar eu primisem, pe neașteptate, șansa de a rămâne singur cu acest loc. La un moment dat a apărut senzația că timpul se dilatase din nou ușor. Trăisem ceva asemănător și în muzeul Templului lui Cybele, când spațiul parcă își crease singur condițiile pentru o cufundare liniștită în ceea ce se petrecea. Când, în cele din urmă, m-am ridicat și m-am îndreptat spre ieșire, totul s-a schimbat din nou. De îndată ce am ieșit afară, am văzut un nou grup de vizitatori urcând spre tumul. Locul începea din nou să se umple de oameni. De parcă o fereastră invizibilă a timpului, deschisă pentru puțin timp, tocmai se închisese.

Tocmai aici am primit una dintre cele mai practice înțelegeri din întreaga călătorie. Vorbim foarte des despre realizările oamenilor. Despre talent. Despre aptitudini. Despre noroc. Despre împrejurări favorabile. Dar cu cât priveam mai mult acest monument străvechi, cu atât devenea mai puternică senzația că tot ceea ce este cu adevărat măreț se sprijină, în cele din urmă, pe același fundament. Pe caracter.

Nu contează cine a fost omul la voința căruia a apărut acest impresionant complex: un conducător, un războinic sau un reprezentant al aristocrației. Important este altceva. Este imposibil să lași în urma ta o urmă care să supraviețuiască două mii cinci sute de ani dacă întreaga ta viață este condusă de impulsuri întâmplătoare, de stări trecătoare și de propriile slăbiciuni.

Ne confruntăm adesea în noi înșine cu reacții care nu ne plac. Iritare. Supărare. Frică. Aroganță. Invidie. Nesiguranță. De obicei, omul fie le justifică, fie încearcă să le înăbușe. Dar atunci mi-a venit un alt gând. Și dacă fiecare astfel de reacție ar putea fi privită ca un program? Nu ca o parte a personalității. Nu ca un destin inevitabil. Ci tocmai ca un program.

Atunci apare următoarea întrebare. Dacă acest program funcționează prost, cu ce program poate fi înlocuit? Exact aici a apărut în mintea mea o imagine foarte simplă. Să mă imaginez pe mine însumi împlinit. Să-mi imaginez acea versiune a mea care a devenit omul pe care mi-aș dori să-l fiu. Omul care și-a atins deja cele mai importante obiective. A devenit mai înțelept. Mai puternic. Mai liniștit. Mai liber. Iar apoi să-mi pun întrebarea: cum ar reacționa el într-o asemenea situație? Nu eu cel de acum. Ci eu cel spre care tind.

Și atunci apare posibilitatea de a rescrie, literalmente, programul. Pas cu pas. Reacție după reacție. Situație după situație. La început în mod artificial. Conștient. Chiar nefiresc. Dar, încetul cu încetul, noua reacție începe să devină obișnuință. Iar apoi — firească.

În acel moment, înaintea ochilor minții mele a apărut încă o imagine. Fiecare om seamănă cu o corabie mare. Cu o adevărată fregată capabilă să străbată un drum uriaș. Însă problema nu este lipsa pânzelor și nici lipsa unei direcții. Problema sunt spărturile din bordaj. Pe undeva există o gaură numită frică. În alt loc se scurge supărarea. În altă parte pătrunde apa prin iritare. Sau prin aroganță. Sau prin obiceiul de a renunța. Și omul încearcă toată viața să navigheze cu aceste avarii.

Dar dacă începe, încetul cu încetul, să descopere fiecare astfel de spărtură și să o repare, dacă înlocuiește pas cu pas reacțiile distructive cu unele mai mature și mai creatoare, atunci, într-o bună zi, se întâmplă ceva uimitor. Corabia devine întreagă. Încetează să mai lupte doar pentru supraviețuire. Și începe să înainteze spre destinația ei.

Poate că tocmai aceasta înseamnă caracterul. Nu rigiditate. Nu încăpățânare. Nu capacitatea de a îndura. Ci capacitatea de a te construi pe tine însuți în mod conștient. Scândură cu scândură. Decizie după decizie. Reacție după reacție.

Când am părăsit Mezekul, am privit încă o dată tumulul străvechi ascuns sub stejarii bătrâni. Pentru un arheolog, el este, poate, un monument al unei anumite epoci. Pentru un istoric — o sursă de cunoaștere despre vechea Tracie și despre culturile încă și mai vechi ale acestui ținut. Pentru un turist — un loc frumos pe hartă. Pentru mine însă a rămas un monument al spiritului omenesc. Un monument al caracterului. O amintire că cele mai mărețe construcții nu se nasc mai întâi din piatră. Ele se nasc în interiorul omului. Și abia apoi devin parte a istoriei.