MOLDOVENII.MD

Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a XIV-a. Gluhite Kamăni și drumul spre Munții Rodopi de Est (+ Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10, Partea 11, Partea 12, Partea 13, Partea 14

După vizitarea sanctuarului Paleokastro, ziua părea că urma să se desfășoare într-un mod cât se poate de previzibil. Plănuiserăm să mai vedem câteva obiective, să ne întoarcem în regiunea Sakar, iar seara să încheiem liniștiți încă o zi de călătorie. Totuși, chiar în acel moment, evenimentele au început să se desfășoare cu totul altfel.

Serghei a primit un telefon de la un vechi prieten al său, cu care studiase odinioară la Universitatea din Sofia. Astăzi, acesta locuiește nu departe de Ivailovgrad, sus, în Munții Rodopi de Est. Locul este atât de izolat de marile drumuri, încât se poate ajunge acolo doar pe șosele înguste de munte. În sat au mai rămas foarte puțini locuitori permanenți. Multe case sunt folosite doar ocazional, ca locuințe de vacanță. Din toate părțile se întind munți, păduri și o aproape totală lipsă a semnelor civilizației moderne.

Inițial intenționam să trecem pe la el doar pentru scurt timp și să ne întoarcem în aceeași seară. Dar înainte am hotărât să mai facem o oprire. Astfel, în itinerariul nostru a apărut pe neașteptate sanctuarul Gluhite Kamăni.

În acel moment nu aveam deloc în plan să ajungem acolo. Mai mult decât atât, în jurul nostru se aflau deja zeci de dolmene, sanctuare și alte monumente megalitice. Dar, într-un fel greu de explicat, lucrurile s-au așezat astfel încât, după aproximativ șaptezeci de kilometri de drum, ne-am trezit la poalele unei noi enigme a lumii antice.

Am fost nevoiți să lăsăm mașina mult mai jos. De acolo drumul continua doar pe jos: aproximativ doi kilometri prin pădure, pe poteci de munte, în arșița verii și într-o liniște aproape deplină. Poteca urca tot mai sus, până când, în cele din urmă, ne-a scos pe culme.

Acolo ne aștepta prima surpriză.

În fața noastră se ridica o stâncă uriașă, cu o nuanță neobișnuită de roz. În corpul ei erau săpate zeci de nișe — un element caracteristic multor sanctuare tracice. Întregul loc producea o impresie puternică. Nu părea un simplu monument arheologic abandonat. Dimpotrivă, aveai senzația că spațiul păstrează și astăzi memoria unor evenimente petrecute aici cu multe secole în urmă.

Gluhite Kamăni este un complex cultic unic, unul dintre cele mai mari din Rodopii de Est. Este cunoscut datorită numeroaselor nișe trapezoidale săpate în pereții verticali ai stâncilor, care, potrivit cercetătorilor, au fost folosite de traci în cadrul ritualurilor. Destinația exactă a acestor nișe nu este cunoscută nimănui. Se presupune că în ele erau depuse daruri ritualice. Există și ipoteza că aceste nișe erau percepute ca portaluri simbolice care legau lumea oamenilor de lumea zeilor și a strămoșilor.

Importanța acestui loc este evidențiată și de întreaga arhitectură a complexului. În stânci s-au păstrat trepte săpate, platforme, pasaje și adâncituri care formează un singur spațiu ritualic. Toate acestea permit presupunerea că aici nu s-a aflat un simplu sanctuar local, ci un important centru cultic, unde se desfășurau diferite ceremonii și ritualuri. Unii cercetători consideră, de asemenea, că amplasarea anumitor elemente ale complexului ar putea avea legătură cu observarea Soarelui și a altor corpuri cerești.

O atenție deosebită ne-a atras-o cavitatea naturală aflată sub stâncă — un adevărat portal de piatră care pătrunde în interiorul muntelui. Tocmai aici se desfășura, după toate probabilitățile, partea principală a vechilor ceremonii. Desigur, astăzi nimeni nu poate spune cu certitudine la ce era folosit acest sanctuar. Dar uneori locul vorbește de la sine.

În timpul meditației au început să apară imagini neobișnuite. Nu severe și nici războinice. Dimpotrivă — surprinzător de blânde și feminine. Aveam impresia că în fața ochilor interiori prind viață vechi ceremonii nocturne. Luna plină luminează culmea muntelui. În nișele de piatră ard sute de lumini. Pretutindeni sunt flori, tămâie și uleiuri aromatice. Se aude o muzică lină, parcă țesută din însăși adierea vântului. Întregul spațiu este plin de frumusețe, demnitate și armonie interioară.

Dintr-un motiv greu de explicat, tocmai aici apărea senzația unui spațiu în care se desfășurau vechi ceremonii sacre legate de frumusețe, de transformarea lăuntrică și de o stare aparte a sufletului. Nu au existat revelații zguduitoare, fluxuri puternice de energie sau chei noi de înțelegere. A apărut însă o altă stare — liniștită, calmă și înălțătoare. Parcă în interior se așezase o binecuvântare. Un sentiment senin al frumuseții lumii și al bucuriei de a exista.

O impresie deosebit de puternică a lăsat-o timpul petrecut în interiorul cavității de piatră. Cuarțul roz din care este alcătuită stânca creează o senzație uimitoare. Când te afli înăuntru, ai impresia că ai pășit într-un cristal uriaș și transparent. Lumina pătrunde prin piatră într-un mod aparte, evidențiind curbele line ale pereților și creând nuanțe delicate de roz. Totul în jur pare plin de tandrețe. Tocmai aici înțelegi cu adevărat că oamenii din vechime nu își alegeau întâmplător locurile pentru sanctuarele lor.

Mult mai târziu, discutând cu Galina, am aflat că în aceste locuri trăiesc urși. Vestea aceasta ne-a făcut să privim cu alți ochi ziua petrecută acolo. Timp de câteva ore am mers prin pădure și pe potecile muntelui, am urcat până la sanctuar, apoi am coborât, fără să ne treacă măcar prin minte că, undeva foarte aproape, s-ar putea afla adevărații stăpâni ai acestor păduri. Atunci, în jurul nostru existau doar liniștea, căldura verii și senzația unei desprinderi totale de lumea obișnuită.

Părăsind Gluhite Kamăni, ne-am continuat drumul. Ziua se apropia deja de sfârșit. Șoseaua devenea tot mai șerpuită. Munții începeau să se închidă în jurul nostru. Fără să ne dăm seama, pătrundeam tot mai adânc în Rodopii de Est.

Spre seară am ajuns la prietenul lui Serghei. Casa lui era exact așa cum ți-ai imagina într-un asemenea loc: aproape la capătul lumii. Munții se întindeau până la orizont în toate direcțiile. Pădurile continuau kilometri întregi. Iar senzația era că timpul curge aici cu totul altfel decât în lumea cu care suntem obișnuiți.

Dar partea cea mai interesantă avea să înceapă în timpul discuțiilor.

Am aflat că Rodopii de Est reprezintă unul dintre cele mai importante centre ale vechii culturi tracice. Și nu este vorba doar despre câteva obiective cunoscute, prezentate în pliantele turistice. Aici există sute de sanctuare, monumente megalitice, temple săpate în stâncă, drumuri antice și vestigii, dintre care o mare parte sunt aproape necunoscute publicului larg.

Interlocutorul nostru s-a dovedit a fi un adevărat cunoscător al acestor locuri. Discuția a trecut repede de la obiective izolate la imaginea de ansamblu. Am vorbit despre vechile rute, despre legăturile dintre sanctuare, despre particularitățile regiunii și despre posibile cercetări viitoare. La un moment dat am convenit ca, la următoarea noastră vizită, să ne ajute să organizăm deja o adevărată expediție. Cu ghid. Cu un vehicul de teren. Și cu posibilitatea de a ajunge în locuri unde un călător obișnuit nu poate pătrunde.

Când discuțiile s-au încheiat, am înțeles că era deja prea târziu pentru a ne întoarce.

Astfel am rămas în Ivailovgrad.

Am decis să înnoptăm la hotelul cu numele simbolic „Tracia”.

După tot ceea ce văzuserăm în acea zi, acest nume părea aproape un semn.

Stând întins seara, în camera de hotel, m-am surprins cu un gând neașteptat.

Încă de dimineață ni se părea că explorăm Sakarul.

Că tocmai aici se află marea enigmă a călătoriei noastre.

Dar până la sfârșitul zilei devenise limpede că Sakarul fusese, poate, doar introducerea.

Unul dintre primele capitole ale unei cărți mult mai mari.

Iar înaintea noastră începea deja o nouă poveste.

Povestea Rodopilor de Est — ținutul vechilor sanctuare, al drumurilor uitate și al tainelor de care abia începeam să ne apropiem.

Autor: Валерий Катрук